Marti, 24 Ianuarie 2012 08:41

Un destin numit Unire

Scris de  Cecilia Caragea
Acorda o nota articolului
(100 Voturi)

Sunt popoare care au avut sansa sa nu fie rupte niciodata de vicisitudinile istoriei. Din pacate, nu este cazul nostru. Poporul roman, unit prin limba si datini, nu a putut visa unirea decat la cumpana unor veacuri de grele incercari, in 1600, prin vointa temerara a celui ce avea sa plateasca cu viata. Visul lui Mihai Viteazul avea sa para spulberat in uitare pana cand generatia de la mijlocul secolului al XIX-lea nu-l va aduce din nou in prim planul istoriei. Astfel, 24 ianuarie 1859, chiar daca nu putea reprezenta decat un prim pas al unei mici uniri ce nu cuprindea nici Ardealul si nici Basarabia si Bucovina, avea sa deschida o noua pagina a istoriei noastre nationale. Unirea de la 24 ianuarie 1859 marcheaza deschiderea unui nou drum pentru Natiunea Romana. De la alegerea unui acelasi domnitor, la Iasi si la Bucuresti, la recunoasterea unui stat unitar, la dobandirea independentei si apoi la realizarea Marii Uniri din 1918, discutam de un drum extrem de scurt, dar in egala masura tumultuos si impresionant din punct de vedere al dezvoltarii statului roman si al afirmarii pe plan international a unei cu adevarat mari natiuni europene, Natiunea Romana. Un drum impresionant care a facut din Romania o tara apreciata, respectata si invidiata de multi, dar care a fost frant tragic dupa doar opt decenii, odata cu sfartecarea ei in urma pactului Ribbentrop-Molotov si apoi cu ocuparea tarii de catre trupele bolsevice cu toate consecintele nefaste de ale caror urmari nu am scapat nici astazi. Tranzitia care a urmat si cu care ne chinuim de 22 de ani, pe care unii incearca sa o priveasca drept atat de scurta, am mai spus-o si nu voi inceta sa o repet, este la fel de lunga pe cat a fost si perioada interbelica, perioada Romaniei Mari.

De asemenea, ar trebui sa ne aducem aminte ca domnia lui Cuza nu a durat decat sapte ani, din 1859 pana in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866. Dar in sapte ani Cuza a reusit sa faca din tanarul stat romanesc, cu a lui initiala stare medievala, un stat cu reale aspiratii moderne, infaptuind profunde reforme in pas cu acele timpuri sau, uneori, poate chiar mai ambitioase. In primul rand este vorba de grija fata de romanul napastuit. Reforma lui agrara a desfiintat servitutile feudale si a condus la improprietarirea a peste 400.000 de familii de tarani cu terenuri agricole si la acordarea de loc de casa si gradina pentru alti aproape de 60.000. A pus bazele unei armate moderne a Romaniei. A introdus un sistem fiscal modern si o lege a contabilitatii si consiliilor judetene, codul civil si codul penal, o extrem de importanta lege a instructiunii publice, instituind educatia publica gratuita si obligatorie si infiintand Universitatea din Iasi si apoi pe cea din Bucuresti, Scoala Nationala de Arte Frumoase, Scoala de Medicina Veterinara.

Daca vom compara ce s-a realizat in cei 80 de ani ce au urmat Unirii din 24 ianuarie 1859, momentul in care s-a pus temelia pentru infiintarea Statului National Roman, cu acesti aproape 70 de ani care au urmat dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, vom invata poate sa apreciem mai bine insemnatatea fiecarui an, nu numai din punct de vedere al propriei vieti, ci si din perspectiva istoriei noastre nationale. Infaptuirea Unirii si avantul fara precedent al tanarului stat roman s-a datorat insa unor mari oameni de stat, oameni educati, cu studii academice remarcabile, care si-au iubit cu adevarat tara si neamul si nu au urmarit propriile lor avantaje si propria lor inavutire. Pe atunci poporul nu-i hulea pe cei care luptau pentru binele national pentru ca poarta papion precum a fost huiduit Ratiu si oamenii nu acceptau ca alesii sa-i numeasca, golani, huligani, viermi, ciumpalaci... Nu era de conceput ca un ministru de externe al Romaniei sau un alt demnitar al statului roman sa-si huleasca propriul popor. Dar mai este totusi o vorba din batrani care poarta cu  sine o mare doza de adevar. Fiecare popor are conducatorii pe care ii merita. Acum un secol si jumatate romanii au avut parte de acei minunati oameni care au facut Unirea. Era ceea ce ei au meritat. Au avut parte apoi, timp de zeci de ani, de toti acei oameni care au reusit sa obtina independenta, sa obtina Marea Unire si sa asigure prosperitatea tarii, a unei tari admirate si respectate. Acum, avem conducatorii pe care se pare ca ii meritam noi, cei de astazi…

Cred ca daca avem un minim respect si o minima recunostinta pentru sacrificiile si realizarile inaintasilor nostri, care au infaptuit Unirea si au creat statul roman modern, respectat si prosper, avem inainte de toate datoria sa ne trezim noi, cetatenii acestei tari, noi, fiecare roman in parte, sa ne uitam in jurul nostru si la trecutul nostru si sa intelegem ce se intampla. Caci, in cele din urma, viitorul depinde de noi si nu de altii. Oare cati dintre noi isi cunosc imnul si cati dintre noi isi mai amintesc Hora Unirii? Oare ce mai stim noi, romanii de astazi, despre marile figuri ale neamului, despre acei oameni minunati care au faptuit Unirea si au creat Romania Mare? Ar trebui sa ne aducem aminte ca, fara scoala, fara educatie si fara istorie, orice popor este pierdut. Scoala nu este un lux. Cunoasterea istoriei nationale nu poate fi facultativa si nici nu poate fi rescrisa dupa bunul chef al fiecaruia, asa cum s-a intamplat neincetat din anii '50 incoace…  Ea tine de insasi fiinta noastra nationala si cunoasterea ei reprezinta o necesitate, o obligatie  pentru a te putea respecta pe tine ca om si ca popor.

Astazi, este una dintre marile noastre sarbatori nationale, o zi hotaratoare pentru destinul nostru national. Este o zi in care, daca reusim sa ne reculegem cu adevarat, poate avem o sansa sa ne si trezim la realitate. Unirea, ca si dragostea de tara, este inainte de toate o stare interioara. Hai, sa mai cantam o data Hora Unirii si poate ne desteptam din somnul cel de moarte...

Dim lights

Dim lights

Scrie un comentariu


Codul de securitate
Actualizeaza imaginea

sus
Te afli aici: Stil de viata Un destin numit Unire