Luni, 09 Septembrie 2013 19:19

Schimbarea la fata

Scris de  Cecilia Caragea
Acorda o nota articolului
(91 Voturi)

Cred ca traim, astazi, un moment deosebit de important. Poate unul dintre cele mai importante momente ale tranzitiei. Ne-am castigat anii trecuti anume garantii si un anumit statut international prin aderarea la Pactul Nord-Atlantic si la Uniunea Europeana. Dar, pana acum, am ramas impasibili la ceea ce se intampla cu noi, cu aceasta tara si cu viitorul ei. Nu am reusit sa redevenim o natiune, sa ne asumam statutul de cetateni, responsabilitatea fata de concetatenii nostri si fata de viitorul Cetatii, ci am ramas mai degraba o multime de oameni resemnati care nu mai asteapta nimic, nici pentru ei si nici pentru copiii lor. Cu mici exceptii. Precum o fulguranta si dramatica redesteptare civica in primavara lui '90 si apoi determinarea multora de a-si cladi un viitor pe alte meleaguri.
Un prim semn de schimbare a venit anul trecut atunci cand spontan oameni de pe toate meleagurile tarii s-au solidarizat cu doctorul Raed Arafat. Solidarizarea cu un om adevarat, un om care a realizat in acesti ani ai tranzitiei mai mult decat oricare altul pentru aceasta tara, luptand de unul singur cu un sistem ostil, in pofida caruia a reusit pana la urma sa realizeze un lucru esential pentru noi toti, un sistem modern si functional de interventie si urgenta. Am participat atunci la o solidarizare spontana cu un roman cinstit si un adevarat luptator pentru drepturile noastre, un roman de origine palestiniana, dar mai roman decat multi dintre conationalii nostri. Pana atunci, eram acuzati de a reprezenta un popor mioritic, nepasator la propria lui soarta, prea usor de calcat in picioare. Lasand la o parte intelesul, cred eu, eronat al Mioritei, al sensibilitatii si in acelasi timp al fortei romanului, acuzatiile veneau sa evidentieze o instrainare, o profunda dezinteresare a romanilor fata de practicile politice si adminstrative de care se scarbisera dupa o prea lunga asa-zisa tranzitie.
Zilele acestea a aparut insa un fenomen nou si cu atat mai important cu cat el corespunde intrarii in scena a unei  noi  generatii, demna, civilizata, dar ferma. Nu este vorba despre o generatie veleitara care sa vina sa se impuna fata de generatiile parintilor sau ale bunicilor. Dimpotriva, se manifesta coerent si in deplina coeziune cu acestea. Dar ee vine cu un nou elan, cu o noua  incredere cu care contamineaza intreaga societate.
Si intamplarea face ca in peisajul romanesc sa apara simultan elementele care aduc in actualitate doua teme vechi, dar grave, ale istoriei noastre post-decembriste si, mai mult decat atat, simultan, in mod independent, apare o readucere in actualitate a unei mai vechi tragedii nationale si ea bine cunoscuta, dar la fel de profund ignorata, genocidul comunist. Iar aceasta incursiune in istorie este esentiala nu numai pentru faptul ca nu poti avea viitor si nu-ti poti trai cu adevarat prezentul daca nu-ti asumi trecutul, ci, poate, mai ales, pentru ca trebuie sa invatam sa iertam, dar, in acelasi timp, sa invatam ca nu avem dreptul sa uitam, cu riscul de a ne anula pe noi si viitorul nostru. Aceasta este o lectie importanta. Si ea a devenit de actualitate datorita Institului de Investigare a Crimelor Comunismului care a documentat, in sfarsit, activitatea criminala a mai multor tortionari ai acelor ani. Faptele erau, de fapt, cunoscute demult alaturi de multe altele, ale miilor de tortionari ale acelor ani, care au distrus la propriu elitele romanesti, atat cele de la sate, cat si cele muncitoresti si, in special, cele intelectuale. Cu privire la acele atrocitati s-au publicat pana in prezent mii de studii. Dar iata ca acum Institutul a reusit sa construiasca o intreaga documentare pe baza careia s-a adresat Procuraturii. Iar sub presiunea societatii civile pentru prima data in Romania s-a deschis urmarirea penala cel putin intr-un prim caz. Nu este important ca o anume persoana sa faca puscarie. Este importanta consemnarea corecta a propriei noastre istorii, inclusiv  sub aspect penal, a hotararilor judecatoresti. Procesul de la Nurenberg nu a fost atat de important prin anii petrecuti dupa gratii de un nazist sau altul, ci prin hotararea judecatoreasca cu privire la holocaust. Istoria trebuie recuperata si cunoscuta. Iar acum, dupa aproape un sfert de veac de tranzitie, iata ca este deschisa o prima urmarire penala pentru genocidul comunist din Romania.
Cainii comunitari si Rosia Montana reprezinta, la randul lor, cele doua teme post-decembriste devenite brusc de actualitate. Ambele tin deja de istorie. Ambele au starnit, de-a lungul timpului, nenumarate discutii si proteste izolate. Iata insa ca acum ele starnesc proteste ample, sustinute si coerente, la nivelul intregii tari. Proteste civilizate, dar ferme, ale unei tinere generatii care vine sa-si exprime clar propriile deziderate cu privire la viitorul Cetatii careia ii apartin. 
Ele sunt declansate de doua evenimente importante, dar care anii trecuti ar fi trecut nebagate in seama. Un copil omorat, aproape devorat, de o haita de caini. Cazuri similare au mai fost. Victime, atat copii, cat si adulti, inclusiv cetateni straini. Atat in Bucuresti, cat si in tara. Pana acum toate au trecut aproape nebagate in seama. Maidanezii, o mostenire a comunismului, reprezinta insa pentru tranzitie o remarcabila sursa de bani. Astfel ca, in cadrul unei Cetati ai carei membri s-au resemnat demult, a fost foarte usor sa iti bati joc, atat de caini, cat si de oameni. Soarta nefericita a zeci de mii de caini si a zecilor de romani muscati zilnic de aceste patrupede ce ajuta la cresterea unei intregi pleiade de bogatasi de carton reprezinta o realitate cruda, dar care pana astazi putea reprezenta cel mult sursa de inspiratie pentru neostoitul umor romanesc. Iata insa ca, astazi, Ionut, copilul sfartecat de o haita de caini a capitalei, conduce la un intreg lant de proteste zilnice si, de sperat, la o schimbare radicala de atitudine si de actiune. La rezolvarea, speram noi, a unei probleme inacceptabile pentru o societate civilizata.
Cel de al doilea eveniment il reprezinta trimiterea in Parlament a unei noi legi pentru demararea proiectului Rosia Montana. Exploatarea de la Rosia Montana trebuia sa porneasca de peste cincisprezece ani. In multe momente, au aparut proteste, inclusiv demonstratii, dar locale, ale unei organizatii sau alteia. Acum, de o saptamana, avem proteste zilnice in toata tara si nu cu cateva sute de oameni, ci cu multe mii de participanti, calmi, demni si siguri pe ei. Si, in acelasi timp, spre deosebire de anul trecut, demonstratiile au loc in mod civilizat intr-o buna intelegere cu organele de ordine publica. Daca anul trecut asistam la desfasurarea unor actiuni greu de calificat altfel decat criminale, a unei jandarmerii care a mutilat pe viata oameni nevinovati, acum avem de a face practic cu o alta jandarmerie care intelege sa respecte si legea, in litera, dar si in spiriul ei, si - in egala masura - cetatenii ce merita acelasi respect si aceiasi protectie atunci cand protesteaza fara a agresa pe nimeni. Exista acum speranta ca sa se renunte la proiect. Exista insa, oricum, un gust amar. Pentru ca protestele ar fi trebuit sa conduca la o evaluare reala care sa tina cont de toate argumentele pro si contra. La o dezbatere si o inchidere definitiva a acestui caz cu toate invatamintele necesare pentru viitor. Dar, oricum, am facut un prim pas extrem de important. Cetatenii au inteles ca trebuie sa se informeze si sa se exprime, sa apere interesele Cetatii. Mai mult, se pare ca si decidentii au inteles ca trebuie sa tina cont de parerea protestatarilor. Mai ramane insa sa vedem ca decidentii ajung sa inteleaga necesitatea de a se aseza cu ei la masa pentru a dezbate toate argumentele pro si  contra si a ajunge, in final, la o concluzie comuna. Pentru asta probabil ca este insa necesar sa mai treaca ceva timp… Problema Rosia Montana este, de altfel, si extrem de complicata. Avem o problema ecologica, una de patrimoniu cultural, de istorie, alta a intereselor zonale si, in fine, problema economica. Evident, toate inglobate in cadrul abordarii politice si a unor imense interese financiare. Sa le luam pe rand.
Problema ecologica priveste faptul ca specificitatea actuala a zacamantului impune exploatarea de suprafata cu disparitia a trei sau patru munti, ceea ce atrage dupa sine degradarea dramatica a intregii zone. Apoi este procedeul de prelucrare. Tehnologia propusa, pe baza de cianura, este actualmente utilizata in diferite exploatari inclusiv in Europa, dar este periculoasa, data fiind toxicitatea binecunoscuta a cianurii si a derivatilor ei. Aici este cruciala responsabilitatea companiei, caci orice accident de poluare a mediului inconjurator poate avea urmari catastrofale. Nu mai putin serioase sunt problemele legate de inchiderea exploatarii si ecologizarea zonei. Proiect, executie, costuri. Alte tehnologii existente ridica probleme din punct de vedere al eficientei. In plus, problema se complica prin faptul ca zona este deja poluata din perioada ultimelor decenii de comunism, cand a functionat o exploatare de suprafata, acum inchisa. Cum ar arata zona in urma exploatarii preconizate? E greu de spus. Depinde cum va fi ecologizata. Iar in aceasta privinta nu avem decat vorbe, promisiuni si pseudo-planuri atacate dur de catre multi experti. Compania pretinde ca nu va exista nici un risc, nici in perioada de exploatare, nici la inchiderea acesteia. Dar aceasta afirmatie a lor este greu de evaluat, dat fiind ca vorbim de o companie relativ noua si relativ mica in comparatie cu anvergura proiectului, dat fiind faptul ca ea a fost special infiintata pentru exploatarea de la Rosia Montana, dar reusind apoi sa atraga in spatele ei companii mai mari.
Din perspectiva patrimoniului cultural-istoric lucrurile sunt si ele incurcate. Galeriile exploatarii antice, dacice si apoi romane, sunt, evident, in stare avansata de degradare. Dar asa cum au rezistat mii de ani pot sa mai reziste. Ele reprezinta in mod evident o importanta deosebita, atat din punct de vedere arheologic, cat si turistic. Noua exploatare ar urma sa duca la localitatea ca atare, candva prosera, cu o reala valoare culturala. Datorita refuzului oricaror investitii in zona, aceasta este intr-o stare avansata de degradare. Compania se angajeaza sa reabiliteze o parte a asezarii, dar este greu de imaginat cum va putea arata un rest al vechii asezari in contextul unei cariere de suprafata menite sa disloce mai multi munti si sa creeze un imens bazin de decantare cu reziduuri de cianura.
Interesele zonale sunt si ele confuze si contradictorii. Zona este actualmente saraca si degradata. Are, in mod cert, nevoie de investitii serioase pentru a se putea ajunge la un nivel de trai decent. Problema este ca pana acum oficialitatile locale s-au bransat pe ideea acestei exploatari neglijand cu totul alte optiuni. De altfel, la presiunea companiei, cu sustinerea localnicilor afiliati si nesocotind pozitia opozantilor, zona a fost declarata mono-industriala, anulandu-se astfel posibilitatea realizarii altor investitii. Astfel, prin acea dispozitie legala Rosia Montana a devenit efectiv dependenta de aceasta companie. Localnici curajosi care s-au plasat impotriva curentului au reusit sa demonstreze ca in zona se  pot scoate bani frumosi din cresterea animalelor si din agroturism. Iar daca s-ar renunta la proiectul miner si s-ar accesa si fonduri europene zona ar putea inflori, ea putand propune o excelenta oferta turistica. Iar intreaga exploatare ar urma sa dureze doar putin peste un deceniu, sa spunem 13 ani, 13 ani mono-industriali… Si dupa aceea? Ce se va intampla dupa aceea, cand in zona nu va mai exista nici o oferta de munca? Compania se lauda ca, in acest timp, va investi pentru a asigura localnicilor sansa unei noi dezvoltari, lucru intr-adevar greu de crezut… Mai ales ca cianura nu se impaca nici cu turismul si nici cu zootehnia. Iar pana atunci firma pretinde ca va genera in perioada deschiderii exploatarii in jur de doua mii de locuri de munca si apoi, pe perioada exploatarii, aproape de o mie, o parte importanta dintre cei care vor lucra aici vor fi insa straini. Iar alte studii indica doar ceva in jur de trei sute de locuri de munca… Cu totul insuficient pentru dezvoltarea zonei. Compania ia apoi in calcul aparitia unor locuri de munca colaterale. Dar in cazul unei asemenea exploatari aparitia unor locuri de munca adiacente este probabil sa fie nesemnificativa. Astfel, este foarte neclar in ce masura zona ar fi castigata, sa se imbibe timp de un deceniu cu cianura, pentru ca apoi sa trebuiasca sa caute altceva de facut? De ce sa nu se reorienteze de la inceput? Se spune ca este o zona cu traditii miniere si ca aceasta traditie trebuie continuata. Cat timp? Un deceniu?
Astfel. din punct de vedere ecologic, cultural-istoric si al dezvoltarii zonale avem, pe de o parte, promisiuni, iar, pe de alta parte, riscuri imense pe langa certitudinea pierderii celei mai mari parti din patrimoniul istoric.
Problema economica este una centrala. Pentru ca singura ratiune cu sens de a deschide o astfel de exploatare o reprezinta in mod evident interesul economic. Daca acest interes este cert pentru companie, trebuie sa vedem daca el exista si din partea statului roman. Si aici este confuzia cea mai mare! Cifrele avansate sunt puternic contestate si putin credibile, la fel ca si numarul real de locuri de munca. Nu discutam de o investitie oarecare. In alte cazuri, precum Nokia, Mercedes etc, un investitor vine, investeste, creeaza locuri de munca, produce, vinde si plateste taxe. Aici vine un investitor care investeste pentru a-ti lua 94% dintr-un zacamant! Un zacamant imens de aur, argint si probabil de o serie intreaga de alte metale cu privire la care nu avem insa date sigure, dar care sunt estimate de unele studii la valori mult mai mari decat valoarea aurului prezent in zacamant. Tot la modul neconfirmat, contractul ar privi doar dreptul statului roman asupra 6% din aurul exploatat si nu din totalul elementelor obtinute din exploatare. In afara de acest procent, ar mai apare ca drept al statului partea lui din profit corespunzator unei participatii de 25%. Aceasta este insa mai putin clara, pentru ca ea poate fi oricand modificata prin cresteri de capital, iar profitul poate fi “exportat” de catre actionarul majoritar intr-o firma inrudita, astfel incat incasarea a 25% din profit risca sa fie doar o simpla iluzie. Dar, rezumandu-me la aur, sa simplificam putin problema. Avem un depozit de aur, chemam pe cineva sa vina sa ia aurul de acolo. Ne da totul peste cap, dar ne lasa si noua o parte din acel aur. Cat? Mult? Sase la suta. Nu glumesc. Asta primim. Sase la suta. E cumva aurul un bun care urmeaza sa-si piarda valoarea? Dimpotriva, e considerat cea mai sigura investitie, valoarea aurului crescand rapid an de an. Atunci de ce nu-l lasam sa stea acolo?! Tehnologia evolueaza extrem de rapid! Si, in mod cert, peste nu mult timp, il vom putea extrage cu costuri mult mai mici, fara poluare, si in momentul in care aurul va valora mult mai mult. Deci amanarea exploatarii atrage dupa sine nenumarate avantaje, in afara de cazul ca ai nevoie de aceste fonduri pentru o investitie ultrarentabila care multiplica rapid acest capital. Doar ca banii  urmeaza sa vina cu taraita pe parcursul exploatarii, probabil o suta si ceva de milioane de euro pe an, ceea ce pentru bugetul tarii nu reprezinta o suma semnifictiva. Aurul de la Rosia Montana ar trebui privit ca o rezerva nationala, la fel ca rezerva Bancii Nationale, pe care din fericire nu a venit nimeni cu ideea sa-l vindem. Atunci de ce trebuie sa dam aurul de la Rosia Montana? In fond este si acesta tot un tezaur, tot o rezerva nationala. Nu ne-o ia nimeni de acolo, daca nu o  facem noi cadou. Avem acum o oportunitate de a investi banii care s-ar obtine de aici intr-un proiect prioritar care ne-ar aduce o serie de avantaje majore? Raspunsul este iarasi incredibil. NU! Nu avem o astfel de oportunitate! Ei se vor pierde la un loc cu restul banilor din buget pe diferitele investitii ce urmeaza sa fie realizate ca, de exemplu, o alta autostrada Bechtel. Am primit de la compania partenera o oferta de nerefuzat? Iarasi, NU! Sase la suta nu cred ca reprezinta o oferta pe care in aceste conditii sa poti sa o iei in considerare. Pentru a nu exista vreo confuzie. Este vorba de sase la suta din ceea  ce e al tau!!! Daca costurile de exploatare sunt de 90% din valoarea aurului, caz in care 6% partea noastra ar putea fi rezonabil, mai bine il lasi acolo si il exploatezi atunci cand vor apare noi tehnologii si costurile vor scadea. Daca costurile sunt mult mai mici este vorba de o adevarata escrocherie! Oricum si intr-un caz si in altul e o prostie sa pornesti o asemenea afacere. Nenorocirea noastra este ca afacerea a fost pornita deja demult, iar noi nu stim, nu ne-a spus nimeni ce anume s-a semnat pana acum in toti acesti ani. Pentru ca, renuntand la aceasta afacere, compania ne va da in judecata, pe noi, statul roman, pentru a obtine diferite despagubiri. In functie de ce au semnat politicienii nostri pe parcursul a nenumarate guverne, aceasta suma poate fi mai mare sau mai mica. Cert este insa ca pentru prostia sau interesele personale ale unora sau altora vom plati iarasi noi, cetatenii romani platitori de taxe. Asta va fi partea cea mai urata a acestei afaceri care va iesi la lumina in viitor, daca acum se ajunge in sfarsit la rezilierea acestui contract.
Problema politica este poate cea mai greu de discutat tocmai pentru ca este atat de veche, cu interese materiale imense si care, cu trecerea timpului, fiind mostenita de la un guvern la altul, nu a facut decat sa devina tot mai complicata si mai confuza. Compania a facut cele mai diverse donatii  tintite, pentru a-si fideliza persoane si institutii, inclusiv institute de cercetare, aparand suspiciunile legate de interesul obtinerii unor rapoarte favorabile acestei exploatari. A cumparat tot ceea ce a putut in zona pentru a o controla. A aparut astfel si o importanta sustinere a proiectului de catre o parte a localnicilor care spera sa obtina locuri de munca bine platite. Unii le-au obtinut deja. Iar acestia se opun celor care mizeaza pe o dezvoltare ecologica si sustenabila a zonei. Compania a cheltuit sume imense cu publicitatea stabilindu-si astfel relatii speciale cu majoritatea canalelor media. S-a dezvoltat treptat o tensiune extrema in zona intre cei ce sustin corporatia si cei care incearca sa prezerve traditiile zonei. Este unica situatia din Rosia Montana, cand primarul a blocat trecerea Rosiei Montane in patrimoniul UNESCO pentru a proteja compania de diferite restrictionari ale unei viitoare activitati miniere in zona cu toate ca pentru viitorul Rosiei Montane trecerea pe lista UNESSCO ar fi putut aduce beneficii imense. In acelasi timp, trebuie semnalat si faptul ca la numai cateva zeci de kilometri sunt sate care s-au impus ca destinatii turistice de succes, nebeneficiind nici pe departe de un patrimoniu istoric precum cel de la Rosia Montana. 
In momentul de fata este foarte greu de stabilit veridicitatea diferitelor informatii. Dar avem totusi un raport care se gaseste in afara acestei zone tulburi. Academia Romana a intocmit lunile trecute un raport amplu bazat pe studiile unui gup de specialisti, acoperind intregul ansamblu de probleme, tehnice, ecologice, culturale, economice. Este un studiu care subliniaza carentele si riscurile majore ale acestui proiect si care in nici intr-un caz nu poate fi ignorat.
Dar mai sunt doua aspecte care cred ca ar trebui subliniate. In primul rand, cred ca ar trebui sa ne reamintim cum se puneau problemele economice atunci cand Romania de-abia se nastea, pe vremea Bratienilor care s-au luptat si, in cea mai mare masura, au reusit sa impuna si cuvantul de ordine "prin noi insine" si respectul fata de resuresele naturale care nu pot fi instrainate. O politica dusa de oameni competenti, cu o viziune esentialmente capitalista, profund anticomunisti, dar buni romani, care stiau sa puna interesele tarii mai presus de orice. Acestia au stiut sa nu instraineze resursele naturale, ci sa le exploateze in interesul maxim al Romaniei, inclusiv in timpul razboiului. Tot ei au stiut ca infrastructura, mai ales, cea feroviara reprezinta o componenta majora de interes national ce trebuie sa se gaseasca sub controlul statului. Era o perioada in care Romania trebuia sa se dezvolte rapid pentru a se putea integra in lumea tarilor dezvoltate. Banii erau si atunci o problema. Dar interesul national si prioritatile nationale erau respectate. O a doua problema tine de societatea civila din zilele noastre. Daca atunci cand s-a lansat acest proiect ar fi existat reactiile de acum, nu am fi ajuns niciodata in situatia de astazi, iar zona Rosia Montana si-ar fi gasit pana acum o cale normala de dezvoltare, cu prezervarea valorilor culturale, o dezvoltare ecologica sustenabila.
Cred ca pentru a salva Romania ar trebui in primul rand sa revedem manualele noastre de istorie. Daca pana in '89 am invatat o istorie falsificata de rusi si apoi de Ceausescu, de apropae un sfert de veac ni se ofera in loc de istoria Romaniei o doctrina antiromaneasca la fel de nociva. Aceasta stralucitoare tranzitie a ajuns sa ne faca sa ne privim ca un fel de paria, ca niste cetateni  de mana  doua, pe o pozitie servila, de obedienta. Astfel, s-a nascut acest cumplit dezinteres fata de soarta tarii, fata de soarta noastra. Din fericire, se pare insa ca romanii au inceput sa se trezeasca. Daca ne vom reintoarce asupra propriei istorii cu grija si cu dorinta de a invata si intelege, avem toate sansele de a ne putea redobandi demnitatea, increderea in propriile noastre forte si ne vom putea construi un viitor mai bun. Nu e nevoie de miracole, e nevoie doar de implicarea noastra, de a privi problemele Cetatii drept ceea ce sunt - problemele noastre. In functie de care maine ne va fi mai bine sau, dimpotriva, mai rau.
Viitorul nostru depinde de aceasta schimbare la fata, de faptul ca ea nu este doar o iluzie, o simpla amagire de moment, ci reuseste sa reprezinte cu adevarat inceputul unei noi pagini in istoria Romaniei. Sa nu ne lasam ispititi de formula bine cunoscuta Om trai si om vedea. Trebuie sa intelegem, trebuie sa invatam ca viitroul ni-l construim singuri, ni-l construim noi. Ce va fi maine depinde de noi. Sa nu ne mai amagim cu povesti, sa nu ne mai vindem tara la propriu! Caci, in anii '90, formula Nu ne vindem tara! functiona in ideea de a nu privatiza nimic, pentru ca protejati acestei perioade de tranzitie sa poata fura in voie. Dar se pare ca Romania s-a trezit!
Schimbarea la fata este pentru noi astazi o necesitate. Pornind de la cuvintele Sfantului Damaschin care, referindu-se la minunea petrecuta pe muntele Taborului, unde Iisus deschizandu-le ochii apostolilor sai, “din orbi cum erau i-a facut vazatori”, cred ca putem spune ca avem datoria astazi de a deschide  si noi ochii si, cu credinta si dragoste fata de aceasta tara si de concetatenii nostri, sa incercam sa intelegem ce se intampla in Cetate. Cred ca este important sa ne raportam la marile personalitati ale fauritorilor Romaniei Mari si sa invatam de la ei ce inseamna dragostea de tara. Nu avem nevoie  de un politicianism ieftin si meschin ce urmareste doar interesul de moment! Avem nevoie de o doctrina politica clara, care sa serveasca interesele majore ale tarii. Si - nu uitati - ca perioada Romaniei Mari a fost mai scurta decat aceasta mirobolanta tranzitie! Atunci s-a construit imens, acum s-a distrus imens. Dar acum poate reusim sa ne recuplam la istorie si sa ne indreptam iarasi increzatori spre viitor.

Scrie un comentariu


Codul de securitate
Actualizeaza imaginea

sus
Te afli aici: Comunicare in Arena Schimbarea la fata