Joi, 01 Decembrie 2011 22:22

Sentimentul National

Scris de  Cecilia Caragea
Acorda o nota articolului
(354 Voturi)

Ziua nationala a fost o adevarata bucurie, o adevarata sarbatoare. La aceasta nu a contribuit doar vremea excelenta si desfasurarea impecabila a defilarii militare, ci, mai ales, increderea pe care ti-o da cresterea numarului celor care participa direct, cu toata inima, la acest eveniment. Este intr-adevar o mare bucurie sa vezi miile de oameni, majoritatea cu copii de diferite varste, purtand cu mandrie tricolorul, traind din plin aceasta zi cu atatea semnificatii pentru noi. Evident, nu ma refer la numarul in sine, de fapt, extrem de mic, ci la cresterea lui, probabil de cel putin doua-trei ori fata de anii trecuti. Apare astfel speranta ca poate vom redescoperi bucuria si mandria de a fi romani. Pentru ca ne gasim astazi, dupa acesti 22 de ani nefasti de tranzitie, in situatia in care pentru prea multi dintre noi nici imnul national si nici drapelul nu mai reprezinta practic nimic. Se pare ca nu mai prezinta nici un interes si nu mai este cunoscuta nici macar propria noastra istorie nationala. Si, din pacate, nici nu avem de ce sa ne miram…
Dupa ce in anii '50 s-a preamarit Uniunea Sovietica, fiind pedepsiti cu ani grei de temnita cei care indrazneau sa vorbeasca despre propria noastra istorie, dupa cumplitul experiment Pitesti, dupa decimarea elitelor romanesti, iar apoi dupa excesivul cult al personalitatii, realizat in cadrul unui asa-zis nationalism socialist, au urmat acesti ani de tranzitie dupa care nu mai avem nici macar un manual pe care sa stea scris Istoria Romaniei. Este scris, simplu, Istorie. Si, intr-adevar, nici nu poate fi vorba despre istoria noastra nationala. Texte care in loc sa ofere elevului o intelegere a devenirii nationale prin prezentarea sensurilor profunde ale principalelor momente ale istoriei noastre nu fac, de fapt, altceva decat sa anuleze aceste intelesuri sub pretextul unei prezentari moderne. Modern si stiintific insemnand aici ca se reia de mai multe ori firul anilor din diferite puncte de vedere, diplomatic, militar etc., dar nu se zaboveste niciodata asupra sensurilor profunde ale diferitelor evenimente.  Este ca si cand parintii, vrand sa revada istoria propriului lor copil, in loc sa urmareasca evolutia lui ca fiinta deopotriva biologica, psihica si emotionala, ar incerca sa urmareasca pe rand, separat, cresterea mainii drepte, apoi a celei stangi si tot asa pana la o pretinsa epuizare a subiectului. Nu cred ca urmarind un astfel de film si-ar recunoaste nici copilul si nici propriile trairi, bucurii si tristeti care le-au marcat istoria vie a cresterii copilului lor. Iar ca efectul ruinator sa fie complet trecem in derizoriu chiar si figurile emblematice ale istoriei noastre, Stefan cel Mare si Sfant devenind un simplu afemeiat ce iubea putin cam tare licoarea bahica, iar Decebal - un conducator cu fruntea lata si buze senzuale!!! In mod cert, disectia este indispensabila formarii medicului, la fel precum realizarea diferitelor decupaje problematice pentru formarea istoricului, a cercetatorului specializat in aceasta stiinta. Dar scoala generala si liceul nu au menirea de a produce specialisti in diferite domenii stiintifice, ci cetateni ai acestei tari, oameni educati, capabili sa-si  inteleaga deopotriva stramosii si confratii, cu un real angajament civic si moral. Iar acest lucru nu cred ca este posibil fara un profund si viu sentiment national.
Sentimentul national nu este un moft. In absenta lui un popor isi pierde coeziunea si vigoarea. Iar acest lucru cred ca se poate vedea din plin daca ne uitam la istoria acestei tranzitii. Nu este  vorba de nationalismul agresiv si aberant de a te considera mai destept si cu mai multe drepturi decat altii. Dar este vorba de respectul, de recunostinta si de dragostea fata de stramosii tai. La fel cum este inadmisibil sa nu-ti iubesti si sa nu-ti respecti parintii, la fel de ruinator este sa nu-ti iubesti si sa nu-ti respecti stramosii. Iar pentru a-i putea iubi si respecta trebuie inainte de toate sa-i cunosti, dar nu asa cum s-ar prezenta ei intr-un borcan cu spirt la institutul medico-legal, ci cu prea pllinul lor de viata, cu suferintele si realizarile lor. Aceste sentimente nu au nimic in comun cu intoleranta si cu nationalismele agresive. Iubindu-ti si respectandu-ti cu adevarat proprii parintii, nu ai cum sa nu-i respecti si pe cei al celor din jurul tau. La fel stau lucrurile si din punct de vedere al raportarii la celelalte natiuni.
In trecut, atat in societatile primitive, cat si in cadrul obstei satului, oamenii se cunosteau toti intre ei, erau rude mai apropiate sau mai indepartate, iar viata fiecaruia depindea de cei din jurul lui. Coeziunea sociala aparea de la sine si reprezenta forta acelei comunitati. Agregarea acestor micro-comunitati a dus treptat la o coeziune sociala mereu mai mediata. In cadrul imperiilor era in joc atat mandria de a le apartine, cat si efectul fortei prin care imperiul se raporta la fiecare individ. Ideea de natiune si de stat national, asa cum le cunoastem noi in secolul al XIX-lea si apoi al XX-lea, vin sa umple golul ce aparea prin disparitia imperiilor. Sentimentul national, in sensul modern al termenului nu a aparut nici spontan si nici simplu. La noi a fost un proces indelungat care s-a bazat in primul rand pe eforturile Scolii Ardelene si ale celor ce au pregatit revolutiile din 1848. Prin scrierile lor, de exemplu prin istoria scrisa de Balcescu special in acest scop, agregarea comunitatilor ce formau Principatele Romane din acea vreme, legaturile profunde ce veneau din datini comune si din spatiul lingvistic comun au evoluat treptat spre acest formidabil sentiment ce avea sa se aseze ca fundament al statului national. Sentimentul National. Forta lui exemplara s-a vazut in faptele de arme ce au permis realizarea Romaniei Mari, in eforturile sustinute ale elitelor acelor ani de a contribui prin munca lor si prin eforturile lor diplomatice de a face ca Romania sa fie cunoscuta si respectata in lume. Pentru acesti oameni interesele personale si cele politice nu puteau trece in fata interesului national. In egala masura, Regele Carol I, Regele Ferdinand sau Regina Maria, care nici unul nu avusesera nici o legatura cu spatiul romanesc pana la venirea pe tronul tarii, au trait si actionat ca adevarati romani, punandu-si intreaga viata, timp, energie si sentimente, in slujba propasirii Romaniei, devenita adevarata lor patrie, odata cu urcarea pe tron. Si aceasta nu printr-un act formal, ci prin intelegerea si prin patrunderea profunda a valorilor romanesti, devenind adevarate simboluri de traire a sentimentului national romanesc, motiv pentru care au fost si atat de iubiti si de respectati de catre poporul roman.
O caracteristica speciala a spatiului romanesc, atat in ceea ce priveste obstea sateasca, cat si in ceea ce priveste statul national, il reprezinta caracterul laic si in acelasi timp crestin. Biserica a facut tot timpul parte integranta din viata comunitatii romanesti fara ca ea sa se gaseasca intr-un raport de rivalitate,  de obedienta sau de suveranitate fata de fortele administrative.
Dincolo de situatia dramatica in care s-a gasit Romania, atat din punct de vedere al sentimentului national, cat si al credintei crestine, in perioada dictaturii sovieto-comuniste, sentimentul national s-a aflat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in Europa, intr-un greu impas, tocmai din cauza gravelor derapaje nationaliste. Unde sfarseste forta benefica a sentimentului national si unde incepe forta devastatoare a nationalismului agresiv si intolerant este o grea problema. Raspunsul pe care l-au cautat mai ales Franta si Germania dupa cumplita experienta a celor doua razboaie mondiale si a mai vechilor lor rivalitati si beligerante a dus la demersul infiintarii Uniunii Europene, ca forma suprastatala in consonanta cu inceputul procesului de globalizare. Unitatea in diversitate a reprezentat o complicata cautare de a impaca procesul globalizarii cu respectarea valorilor si identitatii nationale. Dar acum mai bine de doua decenii, cu inegalabila lui sinceritate, Francis Fukuyama, japonezul american, reputat om de stiinta, universitar, analist si consilier politic, anunta simplu si clar, pe intelesul tuturor, iminenta disparitie a problematicii nationale si religioase si, chiar mai mult decat atat, sfarsitul istoriei in sensul de evolutie socio-culturala. Anii urmatori l-au adus insa mereu mai mult in conflict cu fauritorii politicii internationale. Si evolutia acestor ani nu poate sa nu ridice o intrebare extrem de serioasa. Pe ce se poate baza astazi, in mod real si eficient, coeziunea sociala, daca tindem sa anulam sentimentul national si sentimentul religios? Daca sentimentul de apartenenta la cetate dispare, cetatea ca structura democratica dispare si ea… Odata cu disparitia acestui sentiment, cetatea se dezagrega sau este silita sa evolueze spre dictatura. Cresterea coruptiei, debusolarea sociala, degringolada ideologica si, nu in ultimul rand, esecul doctrinelor si mecanismelor economice care au condus lumea la aceasta criza, pentru care inca nu se intrezareste nici o iesire, sunt, cred eu, tot atatea motive de ingrijorare si, in acelasi timp, motive de a ne reintoarce, cat mai avem timp, la acest atat de sanatos sentiment national si la adevarata credinta.
Fara o forta de  coeziune, reala, puternica, structuranta, nu ramane decat un spatiu extrem de periculos, deschis haosului si dictaturii. Lor nu li se poate opune decat dragostea. Pentru noi, dragostea crestina. Si respectul fata de cel de langa tine. Acestea sunt fortele de agregare pe care le implica sentimentul national! Acum cateva decenii  se spunea ca secolul XXI va fi unul al credintei, unul religios, unul al dragostei, sau nu va fi deloc. Eu as adauga si urmatorul pandant care mi se pare esential: al recastigarii sentimentului national. Avem nevoie de aceasta formidabila forta structuranta, de responsabilizare, care sa-ti confere simtul de raspundere si nevoia de implicare, nuantata de acea profunda dragoste fata de aproapele tau pe care o resimte orice adevarat crestin. Aceasta cred ca pentru noi, romanii, inseamna reintoarcerea la adevarata noastra fiinta nationala. Nu avem cum sa ne sustragem procesului de globalizare. Dar il putem urma dezagregandu-ne, disparand ca popor, ca romani, anulandu-ne fiinta nationala, sau, dimpotriva, ne putem integra cu intreaga noastra forta nationala. Dar pentru aceasta este necesar ca mai intai sa ne cunoastem istoria, valorile culturale, sa deslusim profunzimile fiintei noastre nationale. Marii ganditori ai neamului nostru, precum Blaga sau Noica, au trudit o viata pentru a aduce la lumina aceste valori. Este o crima sa-i trecem in uitare. Este o datorie de onoare a actualelor generatii de a le continua eforturile si este o cerinta imperioasa pentru fiecare dintre noi de a deslusi adevarata asezare si adevarata forta a fiintei noastre nationale.
In secolul al XIX-lea romanii au intrat in istorie cantand Hora Unirii. Ei descoperisera ca acolo unde-s doi puterea creste. Este un adevar pe care ar trebui sa-l redescoperim. Adevarata forta nu o putem gasi decat in redescoperirea fiintei nationale, in redescoperirea solidaritatii nationale, a demnitatii si responsabilitatii nationale. De aceea m-am bucurat vazand ca numarul celor pentru care ziua nationala si simbolurile nationale reprezinta valori nepieritoare incepe din nou sa creasca. Pentru mine, a fost nu numai o bucurie, ci, in primul rand, o imensa sursa de speranta, sa vad privirea celor care mergeau spre casa, dupa defilare, alaturi de familie sau de prieteni, cu drapelul national in mana. Nenumaratii copii, de varste diferite, in sufletul carora se trezea la viata sentimentul national… Atat timp cat reusim sa pastram vie fiinta noastra nationala, viitorul nu are de ce sa ne sperie. Pentru mine, 1 Decembrie a fost o zi binecuvantata de Dumnezeu!

Scrie un comentariu


Codul de securitate
Actualizeaza imaginea

sus
Te afli aici: Comunicare in Arena Sentimentul National