Luni, 13 Februarie 2012 11:22

Managementul crizei

Crizele sunt inevitabile. Nimeni nu poate scapa de ele, indiferent ca ne referim la propria cariera, la viata de familie, la activitatea unei firme, la evolutia pietelor, la relatiile diplomatice sau la mediul inconjurator. O criza prost gestionata poate conduce la adevarate catastrofe - faliment, prabusirea pietii, destramarea familiei printr-un scandal urat, prabusirea nivelului de trai, crize sociale sau politice cu adevarat dezastruoase. Asa cum spuneam, crizele sunt inevitabile… Dar trebuie sa fim intotdeauna gata sa le gestionam corect!

Gestionarea crizelor
Evolutia crizelor depinde de noi sau, mai exact, de cei in masura sa le gestioneze. Iar din acest punct de vedere totul incepe cu managementul informatiei. Informatia nu poate fi asteptata. Ea trebuie cautata. Este prima datorie in caz de criza - de a face orice efort pentru a obtine informatia, exacta, corecta, cat mai rapid, in timp real. Apoi informatiile nu se arhiveaza, ci se coroboreaza, pentru a conduce prompt la evaluari si la reactii rapide. In absenta informatiei, esti ca un orb in mijlocul traficului. Cand te aproprii de o trecere de pietoni trebuie sa-l observi pe cel care traverseaza strada din timp, pentru a putea frana inainte, nu dupa ce l-ai lovit.

Capacitatea de analiza, predictie si reactie
este un al doilea punct crucial in managementul crizei. Fara o intelegere si o analiza corecta, informatia este inutila sau poate fi, chiar mai rau, contraproductiva. Interpretarea incorecta a unei informatii poate conduce la decizii catastrofale, indiferent ca greseala provine din neintelegerea informatiei sau a sistemului in cadrul caruia operezi. Daca confunzi volt-ul cu watt-ul poti arunca in aer intreg sistemul energetic.

Apoi  intervine un al treilea factor, viteza de reactie. Aceasta face diferenta. In functie de viteza de reactie, aceeasi masura poate fi salvatoare sau contraproductiva.

In plus, trebuie sa cunosti cat mai bine structura a carei criza vrei sa o gestionezi. Oameni, mijloace tehnice, organizare, mentalitati si mod de reactie la stres. Daca ordoni Foc! trebuie sa stii daca oamenii aia o sa traga cu sageti, cu gloante sau cu misile nucleare. Daca organizezi o misiune de patrulare trebuie sa stii daca trimiti un ranit in carje, un convalescent sau un atlet, cu echipament de vara sau de iarna.

Si, ca in tot ceea ce facem, conteaza, in mod fundamental, cultura institutionala. Un aspect important al acesteia priveste morala. Ce e mai important, viata unui om sau o masina? Ii respectam sau ii desconsideram pe cei din jur? Incercam sa-i educam, sa-i incurajam sau sa-i umilim? Si aici intervine si capacitatea noastra de a intelege diversitatea. Si capacitatea noastra de a face fata diversitatii. Oamenii nu sunt toti la fel. Unii sunt tineri, altii batrani, unii sunt responsabili, educati si harnici, altii sunt lenesi sau, mai rau, pot fi escroci, hoti sau chiar criminali. Nu ii poti trata niciodata la gramada. Nu arestezi un intreg oras, pentru ca acolo se gasesc cativa criminali. Dar nici nu lasi criminalii sa-si faca de cap! Nu umilesti o clasa intreaga, pentru ca un elev a copiat la teza, dar nici nu-l lasi pe acesta nepedepsit. Nu aruncam anatema asupra chirurgilor, pentru ca doctorul Ciomu a facut o greseala de neiertat. Rezolvam cazul in speta. A folosi cazul elevului sau al doctorului respectiv pentru a conduce o discutie educativa cu scop preventiv si, prin aceasta, de stimulare, de motivare, in plan moral, e una, dar de a le folosi ca pretext pentru a-i umili pe toti in corpore este alta, iar efectul nu poate fi decat opus...
Problemele legate de cultura organizationala sunt dificile chiar si atunci cand ne referim la colective de mici dimensiuni, daramite atunci cand ne referim la un nivel mai amplu, de exemplu, la nivel social. In acest caz ele devin mult mai complicate si mai importante. Iar in situatii de criza greselile de acest gen pot declansa adevarate explozii.

Importanta comunicarii in situatii de criza
In caz de criza, mai mult ca oricand, comunicarea devine esentiala. Ea poate declansa o explozie ce pandea in stare latenta sau, dimpotriva, poate aplana o explozie care tocmai se declansa. Comunicarea este in egala masura o stiinta si o arta, dar ea este inainte de toate o masura a responsabilitatii si a respectului fata de ceilalti. O problema de constiinta si de morala, pentru a nu mai pomeni de aspectele legate de educatie si cultura.

Publicat in Comunicare in Arena
Duminica, 12 Februarie 2012 13:20

Patura mea cea gri

Cand m-am nascut, in '70, Muresul isi iesise din matca, nimicind case, drumuri, poduri si cai ferate. Armata-i ajuta pe sinistrati si cativa soldati m-au invelit intr-o patura aspra si gri de-a lor... Ani si ani am dormit apoi pe patura aceea aspra, calda si buna. Chiar si atunci cand nimeni nu mai intelegea cum de pot dormi pe o patura atat de aspra incat parea buna doar de acoperit caii. Patura aceea aspra si gri imi dadea sentimentul de siguranta, de caldura, de bunatate...
Sentimentul ca nu esti singur, ca atunci cand cazi si nu te poti apara cineva iti va intinde o mana de ajutor, va ajunge la tine, te va ridica si te va ajuta sa mergi mai departe, te face puternic, te face rezistent, te face bun. Iti da forta sa te ridici, daca asta iti sta in putinta, si sa-i ajuti si pe altii.
Pana cand a venit vremea sa plec de acasa am dormit pe patura aceea militara. Si, mult mai apoi, amintindu-mi de patura aceea aspra si gri, am reusit sa ma ridic dupa ce am cazut si sa merg mai departe...

Publicat in Stil de viata
Sambata, 11 Februarie 2012 15:31

No, hai, s-om mere!...

Si domnul invatator si domnul profesor de istorie ne-au spus ca asta a fost cel mai scurt discurs din istorie. Al lui Avram Iancu. Pentru ca, atunci cand stii de ai de facut, vorbele sunt de prisos. Faci ce ai de facut! Atata tot!
Multi vor insa sa para ca nu-si pierd timpul cu prea multe vorbe. Dar si faptele vorbesc...
Cuvintele pe care le spui sau nu le spui, faptele pe care le faci sau nu le faci sunt sau nu sunt in concordanta unele cu altele, insa oricum te definesc! Si unele si altele!

Publicat in Stil de viata
Vineri, 10 Februarie 2012 12:09

Dragostea de tara

Dragostea de tara inseamna inainte de toate dragostea si respectul pentru cetatenii ei. Dragostea de tara nu poate fi doar o abstractiune. Dragostea de tara nu se poate reduce la festivitati si cu atat mai putin la festivisme… Eu cred ca tineretea este o virtute prin faptul ca ea poate aduce un suflu nou, un elan in plus, un plus de energie si de forta de munca, de cutezanta, de incredere in fortele proprii. Dar, in nici intr-un caz, nu cred ca ea poate reprezenta o virtute, daca nu da dovada de angajament, de dragoste, de implicare, daca nu este insotita de simtul raspunderii fata de concetatenii tai. De aceea, modul de desfasurare al unor festivitati normale de instituire a noilor alesi, insa normale in timpuri normale, nu mi s-a parut la fel in aceste timpuri... Nu e timpul pentru festivitati, ci timpul pentru actiune!

Capacitatea de reactie si forta comunitatii
Cand zeci de localitati sunt izolate, fara curent electric, fara mijloace de comunicare, in care nu se stie nici cati oameni au murit, nici cati au ramas in frig, fara mancare si fara medicamente, nu ne gasim in timpuri normale, ci in plina calamitate. Nimeni  nu este vinovat de aparitia calamitatatii… Calamitati naturale au mai fost si, din pacate, vor mai fi. Insa modul in care noi reactionam in fata unei calamitati depinde doar de noi. A ramane nepasatori, bucurosi ca nu suntem noi sub nameti, concentrati pe alte probleme, oricat de importante ar fi ele, ignorand sau trecand in plan secund viata concetatenilor nostri, este descalificant, chiar si pentru simpla calitate de om.
Forta unei comunitati, inclusiv a unui stat, sta in capacitatea ei de a face fata, solidar, oricarei incercari cu care se confrunta o parte a acestei comunitati. Nu izolat, nu haotic, ci prin forta organizatorica, prin forta de reactie a statutului. Caci in ultima instanta statul nu reprezinta nimic altceva decat ansamblul institutiilor sau, mai simplu spus, institutia care poate si trebuie sa asigure tocmai raspunsul prompt, coerent si eficient al comunitatii, in fata oricarei incercari cu care aceasta se confrunta. Si atunci cand zeci de mii de oameni raman izolati, fara curent electric, fara mancare si medicamente, sub nameti de cativa metri, care le acopera casele, cu riscul ca acoperisurile acestora sa se prabuseasca peste ei, ne gasim in fata unei calamitati, intr-o situatie de urgenta.

Situatia de urgenta, vanatorii de munte si unitatile de transmisiuni
Cred ca de mai multe zile ar fi trebuit sa fie declarata starea de alerta, ca sa se declanseze procedurile de rigoare, de deblocare a fondurilor necesare, de apelare la mijloacele de interventie disponibile in zonele necalamitate, de interventie a tuturor mijloacelor disponibile ale armatei.
Vanatorii de munte pot trece cu medicamentele necesare prin viscol si prin nameti. Unitatile de transmisiuni ale armatei pot asigura mijloacele de comunicare inclusiv cu localitatile ramase fara curent electric, cu cablurile telefonice rupte de viscol si unde toate telefoanele mobile sunt demult cu bateriile descarcate. Vanatorii de munte si-ar fi putut croi drum pana la fiecare casa inzapezita si sa sape un tunel pentru a ajunge la cei izolati acolo si a-i salva. Poate nici nu era nevoie de armata. Poate ca erau suficiente fortele jandarmeriei si ale pompierilor, care puteau fi mutate din zonele necalamitate. Declararea starii de alerta cu toate consecintele ei ar fi putut conduce la gasirea raspunsului corect.
In schimb, oamenii au trebuit si trebuie in continuare sa se descurce cu mijloacele disponibile la nivel local, iar acestea sunt, evident, cu totul insuficiente. Consecintele primului viscol nu au fost rezolvate pana la al doilea, iar acum unei situatii si mai grele risca sa i se suprapuna o noua cadere de zapada.

Luptatorii si blocajele 
Cred ca dovada suflului tineresc al noului guvern s-ar putea manifesta plenar, trecand direct de la depunerea juramantului, printr-un proces rapid si succint de predare-primire a atributiilor ministeriale, la gestionarea si rezolvarea acestei crize grave cu care se confrunta societatea noastra. Aceea de a avea zeci de mii de concetateni intr-o situatie disperata, intr-o situatie ce necesita o interventie urgenta.
Raspunderile excesive pot bloca si pe cei mai mari luptatori. Sa speram doar ca acea clipa de blocaj sa nu se prelungeasca. Sa speram ca, odata depasita si festivitatea de predare-preluare a stafetei, a prerogativelor ministeriale, vom putea trece la deblocarea rapida a celor calamitati. E vorba de oameni, de case, de bunurile acestora. Este vorba, in acelasi timp, de reluarea unei vieti normale si a unei activitati normale, inclusiv economice a acestor comunitati.

Atentionare din timp! Zapada nu se evapora, se topeste...
Sunt extrem de importante si masurile de prevenire a dezastrelor ce pot aparea peste cateva saptamani sau luni de zile, odata cu topirea acestei cantitati imense de zapada. Iar atunci nimeni nu va avea dreptul sa spuna ca a fost luat prin surprindere ca zapada nu se evapora, ci se topeste... Iar de aceste masuri depind atat vietile a mii sau zeci de mii de oameni, cat si agricultura si, prin aceasta, economia si deja binecuoscutul PIB al anului in curs.

Publicat in Stil de viata
Joi, 09 Februarie 2012 10:42

Bratienii, politica si dragostea de tara

Pe toate meleagurile si in toate timpurile, au fost politicieni care au stiut sa-si urmareasca doar propriile interese, fiind gata sa calce peste cadavre, dar au fost si politicieni care au inteles sa se jertfeasca pentru interesul national. Si au mai fost si altii care au ajuns in politica prin accident, neintelegand nici ce cauta acolo, nici ce fac cei din jurul lor.
Pentru noi, pentru romani, un exemplu il pot constitui Bratienii, veche familie de mici boieri din Arges, mentionati pentru prima data intr-un document din 1508. Traditie, cultura, devotament si seriozitate, dragoste de neam, nevoia de a-ti inchina viata pentru propasirea tarii tale, iata ce a marcat destinul acestei familii. La fel si pe cel al altor adevarati oameni ai acestei tari. Sunt valori si sentimente profunde care, atunci cand le descoperi, dau un alt sens intregii tale vieti. Poate si de aceea, ori de cate ori am ocazia, ma opresc, langa Pitesi, la Vila Florica, veche resedinta a Bratienilor... Chiar daca interiorul acesteia respira, astazi, mai mult atmosfera de casa de protocol, arhitectura, privelistea de pe terasa, fotografiile, documentele de familie si capela Bratienilor reprezinta un excelent spatiu de reculegere. O speranta ca Romania, cu oamenii ei, poate arata si altfel.
Familia Bratienilor nu este singura familie ce ne poate servi de exemplu, poate ne amintim si de familia academica a Densusienilor si nu sunt singurii… Ce-i uneste? Dragostea de tara. Respectul si dragostea de carte. Demnitatea. Asumarea propriei raspunderi in fata istoriei. Ar trebui sa fim in stare sa redescoperim mitul pasarii Phoenix si sa redesteptam Romania de acolo de unde a ingropat-o cizma nemiloasa de la Sighet si din celelalte lagare de exterminare. Acolo au murit striviti in bataie si ultimii Bratieni, alaturi de restul elitei acestei tari. Redescoperindu-i, poate aflam, din nou, ce inseamna sa fii roman… In mod cert, altceva decat golani, viermi, handicapati sau slabanogi. Adevaratii oameni ai acestei tari au facut politica din dragoste fata de poporul lor si nu prin desconsiderarea lui.

 

Publicat in Stil de viata
Luni, 30 Ianuarie 2012 10:22

Caragiale, trecut si viitor

Se implinesc, astazi, 160 de ani de la nasterea marelui nostru dramaturg. Si se implinesc, in 9 iunie, 100 de ani de la moartea acestui atat de fin cunoscator al targului, al orasului romanesc. S-a intamplat ca anul electoral 2012 sa fie chiar anul Caragiale. Daca s-ar intoarce de peste timp cel ce avea sa sfarseasca pe meleaguri straine, dupa ce isi facuse atatia dusmani in propria-i tara, probabil ca s-ar simti de parca nici n-ar fi trecut atatia ani, intampinandu-ne cu versurile bunului lui prieten: Viitorul si trecutul / Sunt a filei doua fete... Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce e bine / Tu te-ntreaba si socoate.
Vazand montarile recente ale piesei O scrisoare pierduta, precum ei punerea ei in scena de catre Alexandru Tocilescu, in '99, poti sa juri ca ai in fata ochilor chiar politicienii zilelor noastre, ca este vorba de la una din minunatele noastre alegeri postdecembriste. Cum te poti mira atunci ca acum mai bine de un veac se intreceau atatia si atatia in al denigra pe cel care nu-i scapa deloc din varful penei lui neiertatoare? Grav este insa ca nu numai politicienii arata ca acum un veac. Mai trist este ca noi, societatea in ansamblul ei, ne comportam tot precum celebrele personaje ale schitelor neiertatorului condeier.
Romania de acum un veac a avut capacitatea sa creasca din imensul rezervor pe care l-a constituit satul romanesc, pastrator de datini, de credinta si de forta morala. Si, intorsi de la inalte scoli, intelectualii de atunci aveau un ideal, de Crestere a limbii romanesti / Si-a patriei cinstire. Astazi de-alde Mitica a cucerit nu doar orasul, ci, din pacate, se straduieste sa cucereasca si satul. Traditiile il deranjeaza, la fel cum il deranjau si acum un veac... Doar ca acum parca sunt si mai multi Mitica… Iar, daca pe vremea lui Caragiale, Mitica parea mai mult prins in suete, astazi pare sa fi devenit mai intreprid si mai eficace in a otravi tot ce intalneste in cale.
Cred ca anul Caragiale ar putea sa ne ofere o excelenta terapie daca am reciti opera maestrului, nu din perspectiva istoriei literaturii, ci daca ne-am raporta la ea ca la oglinda in care sa ne redescoperim pe noi, cei de astazi, cu toate metehnele si neajunsurile care ne impiedica sa mergem inainte.
Progresul inseamna cunoastere! Daca vrem sa progresam, daca vrem sa ne putem construi viitorul pe care il visam, trebuie sa reusim sa ne cunoastem, sa ne intelegem caderile si, din pacate, atat de multele trasaturi caricaturale care le purtam dupa noi de atata si atata timp.
Daca vrei sa descoperi ce se afla pe o placa fotografica trebuie mai intai sa o introduci intr-o baie de revelare si apoi intr-una de fixare. Altminteri, nu vezi nimic. La fel este si cu noi.  Ne uitam la noi ca la o placa fotografica nerevelata si nu intelegem nimic. Nu intelegem de ce nu suntem in stare sa mergem inainte, de ce nu suntem in stare sa iesim din prapastia tranzitiei. Cred ca ar trebui sa incercam sa facem o terapie Caragiale. Ar trebui sa ne scufundam intr-o baie de revelare a adevarului din noi, scufundandu-ne in acidul atat de transant al textului lui, mai actual ca niciodata. Si, daca vazandu-ne adevarata fata, reusim sa ne scuturam si, precum calul lui Harap Alb dupa ce a mancat jaratec, sa devenim ceea ce ne place sa credem ca suntem noi insine, atunci cred ca, intr-adevar, i-am putea aduce marelui om, i-am putea aduce lui Caragiale omagiul pe care il merita.

Publicat in Comunicare in Arena

Spre deosebire de ceea ce cred multi, au fost si sunt inca multe scoli generale in satele noastre unde nu numai ca s-a facut scoala in mod serios, dar unde scoala nu se rezuma doar la manuale… Unde oameni adevarati au reusit si reusesc sa-i dea viata. Unde istoria nu doar se invata, ci se traieste.

Un astfel de om care a reusit sa insufleteasca zeci de generatii de copii a fost si este si profesorul meu de istorie si geografie din scoala generala, Pantilimon Popovici. Un profesor minunat, dar, in acelasi timp, un adevarat savant. In timp ce multe locuri celebre, precum Sarmizegetusa Regia, risca sa cada prada buldozelor si asfaltarii, profesorul Pantilimon Popovici si-a dedicat intreaga viata cercetarii vestigiilor arheologice din jurul localitatii Razboieni-Cetate, din judetul Alba.

Fara bani, fara sprijin din partea autoritatilor, a reusit sa depuna o munca imensa, bazandu-se doar pe propria lui pasiune si pe entuziasmul pe care a stiut sa-l transmita mai departe, bucurandu-se astfel de sprijinul satenilor si al elevilor, carora a reusit sa le confere o dimensiune in plus traiului modest de zi cu zi. A reusit sa le transmita si lor ceva din pasiunea si inflacararea sa. Fara lectiile lui atat de vii si de interesante care se continuau de atatea ori pe teren, in cautarea a noi vestigii, sau in imensa colectie de obiecte din vremea dacilor, a romanilor sau - chiar mult mai vechi - din perioada neolitica, fara patosul lui atat de contagios, cu siguranta, formarea noastra, a elevilor lui, nu ar fi fost aceeasi. Si nici nu pot sa-mi imaginez cum as putea fi eu astazi daca nu beneficiam de indrumarea acestui om minunat.

Timp de o viata, singur, a reusit sa studieze un spatiu de o nebanuita bogatie arheologica. Sapaturi, cartografiere, studiul si datarea obiectelor si nu mai putin dificila corelare a tuturor datelor ce se adunau pe rand, an de an. Iar arealul acesta prezinta o bogatie arheologica deosebit de complexa. Opt terase ale Muresului ascund de la asezari din neoliticul tarziu, 4600-3700 i.H., apartinand culturii Petresti, trecand apoi prin cultura Cotofeni, 3500-2500 i.H., din epoca de trecere spre epoca bronzului, iar apoi prin epoca bronzului, cultura Wietenberg, 2000-1300 i.H., urmata de cultura Hallstadt, din prima epoca a fierului, secolele XI-VII i.H., cu multiple urme lasate de sciti pentru a ajunge apoi la vestigiile dacice din perioada Latene, 300-106 i.H.

Dar adevarata bogatie a zonei apare odata cu perioada romana si datorita castrului roman prezent la Razboieni-Cetate. Descoperirile, ideile, interpretarile si mai ales datarile intregului material arheologic le-a confruntat cu nenumarati specialisti din intraga tara, pana ce astazi a reusit sa publice imensul material al unei vieti intregi de munca, impreuna cu Rada Varga, in cartea aparuta la Editura Mega din Cluj-Napoca sub titlul Ad Vatabos, Monografie arheologica a localitatii Razboieni-Cetate. Numele, atat de ciudat, nu reprezinta nimic altceva decat una dintre inscriptiile din perioada romana descoperite de autor si care dau importante indicii cu privire la trupele ce au stationat in aceasta zona.

Dar acest om minunat nu traia doar pasiunea descoperirilor arheologice, ci, in egala masura, traia cu pasiune pentru noi, pentru a ne forma ca adevarati romani, ca oameni responsabili si cu frica lui Dumnezeu. Iar invataturile lui de viata erau intarite de cele ale istoriei si de minunatul lui exemplu personal. Pentru ca scoala nu inseamna doar informatie, nu inseamna in primul rand informatie, ci formatie, formatia ta ca om… Iar astazi profesorul meu mi-a facut cel mai frumos cadou pe care putea sa mi-l faca cineva. Mi-a daruit un exemplar al cartii sale, al muncii lui de o viata. O carte cu o nepretuita dedicatie, Pentru Cecilia, o eleva eminenta a Scolii noastre, un moment de lectura despre satul natal si o aducere aminte spre profesorul de istorie si geografie, Prof. Popovici. Ce poate fi mai minunat decat sa vezi ca, dupa zeci de ani, profesorul tau care ti-a indrumat primii pasi in viata, in formarea ta ca om, inca nu te-a uitat, ci, dimpotriva, s-a gandit la tine, sa-ti impartaseasca rezultatul minunat al unei vieti dedicate neamului sau, descoperirii si cunoasterii trecutului, a celor ce s-au perindat pe aceste meleaguri timp de mii de ani, si, in egala masura, dedicata formarii noilor generatii de romani?...

Publicat in Stil de viata
Marti, 24 Ianuarie 2012 08:41

Un destin numit Unire

Sunt popoare care au avut sansa sa nu fie rupte niciodata de vicisitudinile istoriei. Din pacate, nu este cazul nostru. Poporul roman, unit prin limba si datini, nu a putut visa unirea decat la cumpana unor veacuri de grele incercari, in 1600, prin vointa temerara a celui ce avea sa plateasca cu viata. Visul lui Mihai Viteazul avea sa para spulberat in uitare pana cand generatia de la mijlocul secolului al XIX-lea nu-l va aduce din nou in prim planul istoriei. Astfel, 24 ianuarie 1859, chiar daca nu putea reprezenta decat un prim pas al unei mici uniri ce nu cuprindea nici Ardealul si nici Basarabia si Bucovina, avea sa deschida o noua pagina a istoriei noastre nationale. Unirea de la 24 ianuarie 1859 marcheaza deschiderea unui nou drum pentru Natiunea Romana. De la alegerea unui acelasi domnitor, la Iasi si la Bucuresti, la recunoasterea unui stat unitar, la dobandirea independentei si apoi la realizarea Marii Uniri din 1918, discutam de un drum extrem de scurt, dar in egala masura tumultuos si impresionant din punct de vedere al dezvoltarii statului roman si al afirmarii pe plan international a unei cu adevarat mari natiuni europene, Natiunea Romana. Un drum impresionant care a facut din Romania o tara apreciata, respectata si invidiata de multi, dar care a fost frant tragic dupa doar opt decenii, odata cu sfartecarea ei in urma pactului Ribbentrop-Molotov si apoi cu ocuparea tarii de catre trupele bolsevice cu toate consecintele nefaste de ale caror urmari nu am scapat nici astazi. Tranzitia care a urmat si cu care ne chinuim de 22 de ani, pe care unii incearca sa o priveasca drept atat de scurta, am mai spus-o si nu voi inceta sa o repet, este la fel de lunga pe cat a fost si perioada interbelica, perioada Romaniei Mari.

De asemenea, ar trebui sa ne aducem aminte ca domnia lui Cuza nu a durat decat sapte ani, din 1859 pana in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866. Dar in sapte ani Cuza a reusit sa faca din tanarul stat romanesc, cu a lui initiala stare medievala, un stat cu reale aspiratii moderne, infaptuind profunde reforme in pas cu acele timpuri sau, uneori, poate chiar mai ambitioase. In primul rand este vorba de grija fata de romanul napastuit. Reforma lui agrara a desfiintat servitutile feudale si a condus la improprietarirea a peste 400.000 de familii de tarani cu terenuri agricole si la acordarea de loc de casa si gradina pentru alti aproape de 60.000. A pus bazele unei armate moderne a Romaniei. A introdus un sistem fiscal modern si o lege a contabilitatii si consiliilor judetene, codul civil si codul penal, o extrem de importanta lege a instructiunii publice, instituind educatia publica gratuita si obligatorie si infiintand Universitatea din Iasi si apoi pe cea din Bucuresti, Scoala Nationala de Arte Frumoase, Scoala de Medicina Veterinara.

Daca vom compara ce s-a realizat in cei 80 de ani ce au urmat Unirii din 24 ianuarie 1859, momentul in care s-a pus temelia pentru infiintarea Statului National Roman, cu acesti aproape 70 de ani care au urmat dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, vom invata poate sa apreciem mai bine insemnatatea fiecarui an, nu numai din punct de vedere al propriei vieti, ci si din perspectiva istoriei noastre nationale. Infaptuirea Unirii si avantul fara precedent al tanarului stat roman s-a datorat insa unor mari oameni de stat, oameni educati, cu studii academice remarcabile, care si-au iubit cu adevarat tara si neamul si nu au urmarit propriile lor avantaje si propria lor inavutire. Pe atunci poporul nu-i hulea pe cei care luptau pentru binele national pentru ca poarta papion precum a fost huiduit Ratiu si oamenii nu acceptau ca alesii sa-i numeasca, golani, huligani, viermi, ciumpalaci... Nu era de conceput ca un ministru de externe al Romaniei sau un alt demnitar al statului roman sa-si huleasca propriul popor. Dar mai este totusi o vorba din batrani care poarta cu  sine o mare doza de adevar. Fiecare popor are conducatorii pe care ii merita. Acum un secol si jumatate romanii au avut parte de acei minunati oameni care au facut Unirea. Era ceea ce ei au meritat. Au avut parte apoi, timp de zeci de ani, de toti acei oameni care au reusit sa obtina independenta, sa obtina Marea Unire si sa asigure prosperitatea tarii, a unei tari admirate si respectate. Acum, avem conducatorii pe care se pare ca ii meritam noi, cei de astazi…

Cred ca daca avem un minim respect si o minima recunostinta pentru sacrificiile si realizarile inaintasilor nostri, care au infaptuit Unirea si au creat statul roman modern, respectat si prosper, avem inainte de toate datoria sa ne trezim noi, cetatenii acestei tari, noi, fiecare roman in parte, sa ne uitam in jurul nostru si la trecutul nostru si sa intelegem ce se intampla. Caci, in cele din urma, viitorul depinde de noi si nu de altii. Oare cati dintre noi isi cunosc imnul si cati dintre noi isi mai amintesc Hora Unirii? Oare ce mai stim noi, romanii de astazi, despre marile figuri ale neamului, despre acei oameni minunati care au faptuit Unirea si au creat Romania Mare? Ar trebui sa ne aducem aminte ca, fara scoala, fara educatie si fara istorie, orice popor este pierdut. Scoala nu este un lux. Cunoasterea istoriei nationale nu poate fi facultativa si nici nu poate fi rescrisa dupa bunul chef al fiecaruia, asa cum s-a intamplat neincetat din anii '50 incoace…  Ea tine de insasi fiinta noastra nationala si cunoasterea ei reprezinta o necesitate, o obligatie  pentru a te putea respecta pe tine ca om si ca popor.

Astazi, este una dintre marile noastre sarbatori nationale, o zi hotaratoare pentru destinul nostru national. Este o zi in care, daca reusim sa ne reculegem cu adevarat, poate avem o sansa sa ne si trezim la realitate. Unirea, ca si dragostea de tara, este inainte de toate o stare interioara. Hai, sa mai cantam o data Hora Unirii si poate ne desteptam din somnul cel de moarte...

Dim lights

Dim lights

Publicat in Stil de viata
Vineri, 20 Ianuarie 2012 10:12

Simtul raspunderii

In ultima vreme ma urmareste imaginea unui incendiu… In cazul unei paduri uscate, e suficienta o scanteie pentru a se declansa o catastrofa. Dar aceasta nu seamana catusi de putin cu spectacolul unei explozii, care se dezvolta intr-o fractiune de secunda, produce ravagii mai mari sau mai mici si apoi dispare rapid, la fel cum a aparut. Nu! Incendiul se dezvolta treptat, dar poate fi chiar mult mai devastator decat o explozie... Spatiul nostru social si politic s-a mai confruntat cu diferite explozii, dar niciodata cu un incendiu. La inceput, cand ard doar cateva vreascuri, el poate fi stins si de un copil. Multi pot fi tentati chiar sa se amuze. Spectacolul poate parea interesant. Apoi, cand iau foc cateva buturugi, e floare la ureche pentru un padurar sa stinga valvataile, iar amatorii de senzatii tari se pot simti chiar in largul lor. Dar, mai departe, daca incendiul este lasat sa se dezvolte si, mai ales, daca e amplificat si de rafale de vant, el ajunge sa cuprinda treptat intreaga padure si atunci dezastrul deja nu mai poate fi evitat. Din pacate, la un spectacol similar asistam astazi in Romania…

Criza economica, masurile de austeritate, lipsa dialogului, degradarea alarmanta a conditiilor de viata, lungul sir al greselilor si faradelegilor acestei tranzitii au avut asupra societatii romanesti efectul pe care il are o seceta prelungita asupra unei paduri. Calmul padurii a fost confundat de toata lumea cu o stare de "normalitate”, analisti si decidenti din tara si din strainatate fiind convinsi ca nimic nu se poate intampla. Dar, la fel ca in cazul padurii, a fost suficienta o scanteie, s-o numim conflictul Arafat, pentru ca sa izbucneasca un incendiu. Privit la inceput ca aprinderea catorva vreascuri, a  fost tratat cu dezinteres sau chiar cu o anumita doza de amuzament. Dar toate acestea nu au facut decat sa atate focul. Si focul a inceput sa se extinda. Cred ca ne gasim in faza in care au inceput sa arda buturugile. La fel cum se intampla la un incendiu, si la noi a aparut deruta. Toata lumea pare luata prin surprindere. Reactiile apar haotic, cu  intarziere, si, din pacate, majoritatea sunt menite sa atate focul si nu sa-l linisteasca. Padurarul care ar trebui sa pazeasca padurea, sa o apere si sa alerteze factorii de decizie, in loc sa stavileasca incendiul, mai  mult il atata. Ma refer la fortele de ordine publica. Dar nu e vorba doar de faptul ca flacarile ar fi trebuit sa fie deja demult vazute de factorii de raspundere, iar padurarii ar fi trebuit demult sa execute ordinele acestora... E adevarat, "padurarii" au o scuza majora. De ani de zile nu s-au confruntat cu nici un fel de incendiu, astfel incat nu au nici un fel de experienta, iar  asta ar putea justifica eventual, macar partial, multiplele lor erori. Actiunile lor de pana acum in loc sa stavileasca incendiul nu au facut nimic altceva decat sa-l atate. Se spune De atatia copaci nu mai vezi padurea. E adevarat ca, la prima vedere, uitandu-te la revendicarile oamenilor, ai senzatia unor manifestari haotice. Fiecare are alte nemultumiri, alte doleante, alte pretentii. La fel, e si in cazul unui incendiu. Nu arde la fel iarba, muschiul uscat, vreascurile sau trunchiurile copacilor, lemnul de brad sau cel de stejar. Ceea ce este insa important nu sunt aceste detalii, ci faptul ca arde padurea. Importanta este nemultumirea populatiei. Faptul ca ea se revolta. Ca orice revolta, in mod firesc, si aceasta este indreptata mai ales impotriva celor care sunt la conducere acum. Iar numitorul comun, doleanta comuna, indiferent de modul in care aceasta doleanta se justifica in cazul particular al fiecaruia, este cerinta de schimbare. Faptul ca in acelasi timp exista o profunda nemultumire fata de toata clasa politica, de intreaga administratie, de toti si de tot ceea ce s-a intamplat in aceasta tranzitie, chiar daca este normal sa apara, nu cred in nici un caz ca este linistitor. Este tocmai principalul semnal de alarma cu privire la dezastrul ce poate urma. Daca focul este intetit si atitudinea este radicalizata si mutata din zona linistita si rationala in care a debutat in cea a furiei oarbe, a violentei si incrancenarii, dezastrul poate fi total. Una este sa trebuiasca sa rezolvi o schimbare de guvern sau alegeri devansate cu cateva luni si cu totul altceva este sa ai de a face cu echivalentul unei noi revolutii, cu anularea legitimitatii tuturor institutiilor statului. Pentru ca retragerea increderii in privinta intregii clase politice si a intregii administratii a statului, sintetizata in sloganul mereu mai frecvent scandat Ultima solutie inca o revolutie, inseamna intrarea in haos.

Publicat in Comunicare in Arena
Luni, 16 Ianuarie 2012 12:22

Arta Dialogului

Originata in Grecia Antica, democratia s-a bazat intotdeauna pe dialog, pe comunicarea ampla si deschisa intre toti membri Cetatii. Mai mult ca oricand, in epoca moderna, bunul mers al unei societati democratice s-a bazat pe un dialog corect si coerent. Iar astazi, datorita dezvoltarii tehnologiei informatiei, acest dialog poate si trebuie sa imbrace forme noi mult mai profunde si mai sanatoase. Ca orice activitate umana, dialogul este si el tributar mentalitatii, eticii si formatiei culturale a factorilor implicati. Tocmai de aceea democratia presupune cu necesitate o anumita formatie si o anumita informare a tuturor cetatenilor. Iar acest dialog nu poate fi doar ocazional, atunci cand un decident sau altul isi aduce aminte de  posibilitatea dialogului. Nu! Dialogul trebuie sa fie permanent, el trebuie sa reprezinte practica de zi cu zi a Cetatii. El trebuie sa reprezinte un dialog liber, dar in acelasi timp sa beneficieze de forme specifice de ordonare si de eficientizare folosind interactia permanenta a tuturor factorilor activi ai Cetatii. Iar aceasta comunicare nu trebuie sa fie una formala, ci una reala, de buna credinta, orientata spre satisfacerea tuturor cerintelor legitime.

Acest dialog trebuie sa imbrace formele specifice necesare bunei functionari  a tuturor componentelor cetatii. De la organismele centrale si locale ale statului la cele profesionale sau civile, incluzand evident si simpli cetateni. Aceasta atat de nefericita sintagma de simpli cetateni refera, de fapt, la cei care formeaza Cetatea, cei pentru care, in slujba carora si pe banii  carora au fost create si  functioneaza toate institutiile statului. Cetatenii trebuie sa stie exact ce drepturi si ce obligatii au. Si fiecare trebuie sa inteleaga faptul ca drepturile si obligatiile lui corespund drepturilor si obligatiile celor din jurul lui, intelegere care trebuie sa reprezinte baza coeziunii si a coresponsabilitatii lor. Cetatean nu inseamna individ, asa cum prea multi ar vrea sa lase de inteles. Cetatean inseamna membru constient al Cetatii, caruia ii pasa de Cetate, adica de concetatenii lui. Aceasta calitate ii este conferita inainte de toate de constiinta, de morala si de buna lui credinta. Iar bunul mers al Cetatii presupune, de asemenea, ca ei sa cunoasca si sa practice formele directe prin care ei se pot exprima plenar in cadrul acelei societati. Spre deosebire de sistemele autarhice, cei aflati in functii publice, fiind alesi sau numiti in acele functii, trebuie sa stie si sa inteleaga faptul ca ei sunt in slujba cetatenilor si nu cetatenii la dispozitia lor. De aici si din necesara educatie pe care trebuie sa o aiba pentru a accede la o astfel de pozitie decurge modul lor de adresare catre cetateni si modul lor de comunicare cu acestia. Asa cum conducerea unui business trebuie sa dea periodic sau la cerere raportul in fata actionarilor, la fel trebuie sa o faca si demnitarii in fata cetatenilor.

Modul de comunicare a evoluat si el. Daca mai demult circulau depesele cu postalionul si apoi batea telegraful pentru a se ajunge mai apoi la telefon, astazi internetul cu ale lui retele de socializare creeaza premizele unui nou tip de comunicare.
Intr-o organizatie corporatista, de exemplu, comunicarea depinde in mod direct si explicit de ceea ce se numeste cultura organizationala, de acel ansamblu de norme si valori, de acea baza etica si morala pe care se bazeaza intreaga activitate a acelei corporatii. Iar in acest domeniu schimbarile survenite in ultimele decenii au fost majore. De la impunerea unor reguli stricte, de la sistemul pavlovian al pedepsei si recompensei s-a trecut treptat in mereu mai multe corporatii la sistemul participativ, al implicarii directe a fiecaruia, nu numai prin obligatie, ci  mai ales prin motivare aspirationala, prin creearea premizelor si constientizarea faptului ca el participa nu doar la executarea unei anumite sarcini, ci in egala masura la conceperea, la optimizarea acelei activitati. Iar rezultatele nu au intarziat sa se vada acolo unde aceste schimbari au avut loc. Autoritatea s-a mutat treptat de la nivelul functiei la cel al competentei si implicarii participative, colegiale. Este un proces complicat si in plina desfasurare. S-au scris carti, s-au prabusit firme si au castigat exploziv altele.

In vechea tehnologie oricat de mult s-a vorbit despre necesitatea unui dialog real, bidirectional, in care ambii parteneri asculta si vorbesc deopotriva, acest lucru ramanea mai mult la nivelul dezideratului. Astazi, odata cu noile tehnologii, acest lucru este posibil si devine necesar. Nimeni nu mai este dispus sa accepte sa i se spuna ca ceva trebuie facut intr-un anume fel, pentru ca asa gandeste un preopinent. Fiecare asteapta sa primeasca explicatii convingatoare la propriile lui intrebari si nedumeriri si contraargumente convingatoare la contrapropunerile lui sau ca acestea sa fie acceptate si insusite de respectivii preopinenti. In egala masura, fiecare asteapta sa fie respectat de catre cei alesi sau numiti in functii, caci ei nu sunt supusii acestora, ci acestia se gasesc in slujba lor, a cetateanului. Si, in plus, in mod corect, ei se simt indrituiti sa urmareasca respectarea regulilor democratice, inclusiv de respect reciproc, intre cei ce conduc Cetatea la un anumit moment dat. Cu atat mai mult atunci cand este vorba despre sacrificii. Oamenii le pot accepta atunci cand ele se fac in baza unei solidaritati... Sunt nenumarate exemple de firme care, in momente dificile, au recurs la o scadere benevola si generala a salariilor tuturor angajatilor, de la director la portar. Dar astfel de solutii necesita solidaritate si o corecta explicare a cauzelor si a scopului urmarit. Si atat informarea, cat si urmarirea evolutiei lucrurilor presupun o reala comunicare bidirectionala bazata pe respectul reciproc al tuturor celor implicati  in aceasta decizie, care nu vine impusa de la nivelul conducerii, ci este asumata prin hotararea intregului colectiv. Intr-un astfel de demers conducerea analizeaza, propune, explica si convinge, nu impune. Este mecanismul prin care scaderea salariala nu conduce la greve si proteste, ci, dimpotriva, mobilizeaza colectivul. Iar acest lucru este esential pentru ca in acest fel firma respectiva poate ajunge rapid la rezultate exceptionale, in timp ce in varianta impunerii, prin demotivare si implicit prin scaderea productivitatii, poate inregistra nu economii, ci pierderi majore. Si asta fara a mai vorbi de cele provocate de greve si alte proteste! Diferenta dintre cele doua solutii este data de cultura institutionala, de respectul pentru membrii acelei colectivitati. In plus, apelarea la aceasta solutie presupune ca ea reprezinta ultima solutie, ca efectiv nu mai exista alta. Iar acest lucru trebuie verificat, explicat si inteles de toata lumea.

Sub presiunea noilor tehnologii, democratia insasi, atat sub aspect institutional, cat in primul rand comunicational, se pregateste sa treaca prin profunde schimbari. Si evident acestea privesc mai ales aspectele vocationale si motivationale. Dar mai este o problema. Cea a educatiei. Pentru ca mersul acestor schimbari depinde in mod esential de formarea profesionala, civica si in primul rand morala si culturala a tuturor cetatenilor. Dar sub pretextul relaxarii programelor de invatamant si a  eficientizarii sistemului educational, procesele derulate fara incetare de la acele evenimente  memorabile care au marcat Parisul in mai 1968, dincolo de aspectele lor benefice, au condus incetul cu incetul si la o serie de precaritati in formarea noilor generatii. Iar acestea vizeaza atat cunostintele, asa cum s-a vazut in decursul ultimilor ani, cat si formarea civica. Consecintele acestor precaritati sunt vizibile in majoritatea tarilor. Si trebuie sa nu uitam ca acel plus de democratie, pe care schimbarile tehnologice ni-l aduc astazi, necesita si un plus de maturitate si de formare, de educare din partea ficaruia, atat a demnitarilor, cat si a simplilor cetateni. Iar acesti simpli cetateni, tocmai datorita acestor procese, inceteaza sa mai fie simpli cetateni, ci devin factori mult mai activi in procesele de orientare si conducere ai societatii. Si - cand vorbim de nivelul de formare - trebuie sa avem extrem de mare grija cu privire la dificultatile de evaluare, caci lucrurile stau intr-un mod cu totul diferit atunci cand ne referim la elite sau la cei defavorizati, la pregatirea de specialitate sau la cea civica, la nivelul de informare sau la calitatea morala.

Spre deosebire de celelalte tari, la noi, cred ca trebuie sa tinem cont de doua diferente majore. In primul rand este vorba de un specific al romanului. Tolerant, rabdator si care in general nu reactioneaza imtempestiv, ci asteapta mai intai sa vada si sa inteleaga. Din acest motiv, fiind catalogat de multe ori drept nereactiv si nepasator fata de treburile Cetatii. Ceea ce cred ca este total fals… Si acest lucru este dovedit din plin, de exemplu, la nivelul traditional rural al implicarii active pe care o presupunea obstea sateasca, dar si la nivelul jertfelor in cadrul conflagratiilor care puneau in joc fiinta nationala. In al doilea rand trebuie sa tinem cont de faptul ca genocidul de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, pentru ca si acesta a fost un genocid, a distrus elitele acestei tari, atat la nivelul satelor, cat si la nivelul muncitorilor si mai ales al intelectualilor si al clasei politice. Apoi cumplita izolare a Romaniei din anii '80, fara nici un contact cu Occidentul, romanii fiind supusi acelei cumplite spalari a creierului prin repetarea interminabila a invataturilor marelui conducator, ne-a adus in '89 intr-o stare profund nepregatita pentru a pasi in mod constient si responsabil intr-o reala democratie. Iar anii marilor mineriade si ai politicii duse de televiziunea si radioul de stat, singurele disponibile in acei ani, dar intru totul aservite puterii, au reusit sa stinga si angajamentul democratic al unui tineret avid de libertate si democratie si al celor atat de putini care mai pastrau o amintire directa sau indirecta a ceea ce fusese Romania Mare. Tranzitia in care ne-am inscris in acei ani nu a facilitat catusi de putin formarea si consolidarea unor practici democratice, nici la nivelul clasei politice si al administratiei si nici al simplului cetatean. Astfel, nu este de mirare ca astazi ne lovim de atatea carente si metehne la toate nivelurile societatii noastre. Dar toate aceste probleme nu trebuie sa ne faca sa descurajam, ci dimpotriva! La fel ca orice copil, care - chiar daca nu a invatat inca sa mearga - nu se descurajeaza in urma cazaturilor, ci persevereaza si invata sa mearga, sa alerge si sa intre in marile competitii, la fel si noi trebuie sa ne urmam propriul drum spre o reala democratie moderna, drum de cautari pe care de altfel se afla astazi toate tarile, indiferent de cat de vechi si de bine asezate pareau propriile lor democratii.

Un real dialog nu cred ca poate presupune violenta si haos. De aceea, cred ca sunt cel putin bizare vocile care incearca sa trateze aceste actiuni drept normale. Faptul ca ele sunt reale, asta vedem cu totii. Dar cred, de asemenea, ca orice observator atent a putut vedea ca ele nu au nimic in comun cu demonstrantii pasnici care s-au disociat de aceste actiuni si au scandat fara violenta. A le cere acestora sa-i neutralizeze pe cei violenti cred ca este pur si simplu aberant. Asta ar insemna sa indemni populatia sa treaca la lupte libere de strada ca intre gastile de cartier… Acestia trebuie neutralizati de cei abilitati si platiti in acest scop, adica de fortele de ordine. Ceea ce, intr-o anumita masura, jandarmii au si facut. Perfectiune nu le poti cere nici lor, cum nu le poti cere nici altora. Menirea lor este insa, in egala masura, sa si previna, numai ca aici lucrurile stau cam prost, dar mai au timp sa invete.

Ceea ce cred ca trebuie sa remarcam este faptul ca la diferite proteste din alte tari europene violentii si cei neviolenti au facut de obicei masa comuna. Dar la noi ei au actionat strict separat, a existat o disociere clara a celor pasnici fata de grupurile violente. Si aici cred ca avem un minunat paradox. Cu toate ca Romania a avut soarta cea mai ingrata din Europa in ceea ce priveste mersul democratiei ultimelor sase decenii, demonstrantii romani sunt cei mai civilizati, cei mai constructivi in manifestare si cei mai sensibili la problemele de morala, valoare si demnitate. Violentii nu pot fi ignorati, dar cred ca ei trebuie sa ne atraga inca o data atentia asupra faptului ca, si la noi, si in mod cert chiar mult mai mult decat in alte tari, avem o categorie ampla de oameni neintegrati. In aceasta privinta se ridica cel putin doua probleme majore. Mai intai este vorba de scolarizare si formare. Sistemul educational, cu toate verigile lui trebuie sa patrunda pana in ultimul catun si in ultima mahala, altfel viitorul nostru democratic va schiopata grav. Pentru ca, indiferent de mizeria materiala sau morala in care se pot afla, si ei sunt concetatenii nostri si noi purtam deplina responsabilitate pentru asigurarea unor conditii decente de viata si a sansei dobandirii acelei formari necesare unei reale competitivitati in piata muncii si, evident, a creerii locurilor de munca necesare integrarii lor. Si astfel ajungem la a doua problema a multitudinii de oameni neintegrati in campul muncii. Ei ne dau explicatia numarului atat de mic de angajati. Iar acest fapt dicteaza si o parte din dificultatile intampinate de  bugetul de pensii si de sanatate. Dar, daca ne uitam mai bine, intreaga noastra viata sociala este afectata in mare masura de faptul ca acesti oameni nu au educatia, pregatirea profesionala si de multe ori nici macar nu prea inteleg ca ar putea trai altfel daca ar dobandi pregatirea necesara pentru a putea aplica pentru un loc de munca. Cat timp nu rezolvam acest flagel, care de doua decenii nu a contenit sa se agraveze, viitorul Romaniei va fi in continuare grav afectat. De aceea, aceasta este o problema care nu ar trebui sa mai fie ignorata. Si nu trebuie uitat ca votul lor, dat evident in necunoastere de cauza, este de natura sa afecteze grav, in mod direct, exercitiul electoral si democratic.

Insa toate problemele sunt, de fapt, simple si usor rezolvabile, atat timp cat exista dialog, buna credinta si disponibilitate pentru efortul necesar unei reale schimbari de atitudine si de practica in intreaga noastra viata publica. Un real dialog la nivelul intregii noastre societati reprezinta principala noastra sansa de a depasi precaritatile noastre actuale si a ne inscrie in fruntea dezvoltarii noilor practici si realitati democratice de astazi si de maine. A ignora mersul lumii este grav. Realitatea tehnologica nu asteapta sa fie agreata sau nu. Ea produce efecte. Si acestea se vad in toate colturile lumii. De la primavara araba la “indignatii” marilor orase europene sau americane, cu mai noul Occupy Wall Street, peste tot in lume, societatea asteapta sau, mai exact, se lupta cu nerabdare sa se innoiasca. Este un proces ale carui rezultate nu vor intarzia sa se vada in toata lumea. Depinde de noi daca vom fi intre fruntasi sau intre cei care vor mai scapa un tren. Iar in acest proces cred ca acele calitati profunde ale romanilor nu pot decat sa ne fie de folos. Depinde insa de noi sa fim in stare sa le fructificam.

Publicat in Comunicare in Arena
Duminica, 15 Ianuarie 2012 10:12

Eminescu, simbolul culturii nationale

Este o bucurie faptul ca astazi, in 15 ianuarie, sarbatorim in acelasi timp aniversarea nasterii marelui nostru poet national, o adevarata constiinta nationala, dar si Ziua Culturii Nationale. Si este cu atat mai imbucurator faptul ca la fel sarbatoresc si fratii nostri de peste Prut. Este o zi pe care si noi si fratii nostri de peste Prut trebuie sa o incarcam cu vointa si cu hotararea noastra de a rezista tentativelor de a ne fi rapita istoria si, prin aceasta, chiar fiinta noastra nationala si de a ne fi tarata in derizoriu figura emblematica a acestui mare patriot, pentru ca, inainte de toate, Eminescu, atat prin creatia sa literara si prin intreaga sa activitate publicistica, cat si prin intreaga sa viata, a fost un mare patriot, care a simtit si a trait prin si pentru acest popor.
Cred ca pentru a da viata acestei zile cu atat de profunde semnificatii ar trebui ca fiecare dintre noi sa ne luam ragazul sa recitim cateva randuri din creatia marelui roman, caci inainte de toate cred ca asta a fost Eminescu… Un mare roman, un mare patriot, un creator de limba romaneasca, o constiinta politica vie, un extraordinar talent literar, un ganditor profund, doritor de a intelege tainele acestei lumi in cele mai adanci intelesuri si contradictii ale ei. Sa recitim astazi cateva randuri din scrierile sale, dar nu cu superficialitatea caracteristica zilelor noastre, ci cu acea aplecare spre intelesurile profunde ale sufletului si ale lumii pe care am invatat-o de la marele nostru Eminescu.

Publicat in Comunicare in Arena
Joi, 12 Ianuarie 2012 23:30

Principii sau bani?

Erich Fromm publica, in 1976, cartea To Have or to Be. A avea sau a fi reprezinta in ultima instanta un criteriu care separa oamenii, epocile si comunitatile in functie de aspiratiile, de valorile asumate, de modul lor de viata si de gandire. Si, asa cum argumenta Fromm, in mod evident, epoca moderna aluneca sau cel putin a alunecat, cu fiecare zi, mai mult, spre taramul lui a avea, ajungand, prin aceasta, sa existam mereu mai putin prin valorile ce ne definesc si mereu mai mult prin determinatiile placerii si, cu timpul, a necesitatii de a avea. Dar, evident, procesul este diferit de la individ la individ si de la colectivitate la colectivitate.
Cred ca este interesant de analizat prin aceasta cheie evenimetele ultimilor ani. Astfel, pentru a-si apara cel de-al 14-lea salariu grecii au iesit in strada cu zecile de mii si nu o data, ci de zeci de ori. Faptul ca prin actiunile lor faceau ca economia sa se prabuseasca si mai rau nu i-a interesat, dar nimeni nu avea dreptul sa se atinga de banii lor... Italienii nu au lipsit nici ei de la manifestatiile de strada si asta din primul moment din care au intrezarit un risc de a le fi afectate finantele personale. Si lucrurile stau intr-un mod asemanator in celelalte tari. Doar in Romania, in pofida eforturilor intreprinse de sindicate sau de partide, extrem de putini oameni au iesit in strada, cu toate ca masurile economice le afectau nivelul de trai in mod direct si cu mult mai sever decat in oricare alta tara. Au iesit chiar la inceput, cand se discuta de taierile salariale si de pensii nu numai ca valoare, ci, in special, din punctul de vedere al incalcarii unui principiu, al dreptului de proprietate. Apoi, cand discutiile s-au referit mai mult la aspectele strict financiare, la nivelul de trai, s-a ajuns chiar la situatiile mai mult decat ciudate ca la o demonstratie sa nu participe decat organizatorul, respectiv o singura persoana. Si asta atat in Bucuresti, cat si in provincie.
Dar acum, in momentul in care discutia nu are nici o conotatie materiala, ci se rezuma la o problema de principiu, la valoarea unui om, Raed Arafat, si la valoarea unei institutii devenita pentru multi un simbol, SMURD-ul, mii de oameni ies in strada in mod spontan, fara sa fie nevoie nici de eforturile sindicatelor si nici ale partidelor.
Mi se pare ca din aceste reactii ale romanilor trebuie inteles un lucru extrem de important. Ei nu reprezinta catusi de putin acea masa amorfa si inerta despre care au incercat sa discute multi comentatori... Dimpotriva, ei reprezinta oameni reactivi, oameni vii, care tin la principiile si la valorile lor. Si tin la ele cu mult mai mult decat la aspectele materiale! Sunt oameni care, in sensul distinctiilor lui Fromm, stau sub semnul lui a fi, sub semnul demnitatii, sub semnul valorilor care i-au definit de-a lungul istoriei. Si asta nu prin exacerbari nationaliste. Acum, ei au reactionat in sprijinul unui sirian, dar care, prin intreaga lui activitate, a demonstrat ca este mai roman decat multi romani.
Nu reactivitatea oarba si nu exacerbarea valorilor material-financiare cred ca pot defini vitalitatea unui popor! Iar, in ultimii ani, aceasta simplificare cred ca a reprezentat o tentatie majora. Vitalitatea unui popor cred ca depinde in primul rand de valorile lui morale si spirituale si cred ca, exact contrar unor idei ce risca sa fie acreditate, poporul roman si-a pastrat aceste valori, el stand mult mai mult sub semnul lui a fi decat a lui a avea... Asta cred ca poate fi demonstrat, de exemplu, si de medicii care prefera sa munceasca in Romania pentru un salariu de 200-300 de euro, in timp ce ar putea pleca oricand in strainatate pe salarii de zeci de ori mai mari. Ceea ce ii anima este pasiunea, este credinta, in virtutea careia cei din SMURD sunt gata sa-si riste viata in fiecare zi. Deci eu cred ca avem nenumarate dovezi ca Romania este o tara vie, un popor viu... Ca exista si foarte multe uscaturi, din pacate mult prea multe uscaturi, cred iarasi ca este o evidenta... Dar nu cred ca este o noutate aceea ca nu exista paduri  fara uscaturi...
Trebuie doar sa nu uitam ca adevaratele noastre valori (care tin, in ultima instanta, de faptul ca noi nu am incetat niciodata si nu avem cum sa incetam de a fi romani) nu au disparut, ci sunt mai vii ca niciodata. Si, daca nu vom inceta sa fim constienti de acest lucru si nu vom inceta sa ne aparam aceste valori ca un real bun comun, viitorul Romaniei nu poate fi decat cel intrevazut de Papa Ioan Paul al II-lea atunci cand a vizitat Gradina Maicii Domnului, asa cum a numit el, vatra legendara a poporului roman.

Publicat in Stil de viata
Vineri, 06 Ianuarie 2012 21:00

Oamenii botezati. Iubesc, dar se apara...

Suntem oameni botezati si stim sa iertam. Suntem oameni inteligenti si stim cine ne vrea binele si cine nu. Vedem cine sunt ratacitorii ce vor sa-si invente un trecut si sa-si revendice inima noastra. E mare, frumoasa si buna inima noastra... Si plina de credinta ca adevarul se va alege de minciuna. Dar trebuie sa fim si atenti si plini de grija cu inima noastra... N-o putem da oricui! Si n-o putem inchina decat lui Dumnezeu si urmasilor urmasilor nostri. Suntem oameni botezati si vrem sa tinem calea zilei de maine, cu inima curata si cu mintea clara, iertam, dar trebuie sa ne si aparam. Din timp! Sa nu avem inima sfasiata...

Publicat in Stil de viata
Luni, 26 Decembrie 2011 00:14

De ce m-am indragostit de Romania

Pentru ca am avut un bunic, o bunica, o matusa, o vecina, un vecin, care vara imi dadeau socata si-mi cantau dintr-un fluier de soc, care iarna imi dadeau placinte si-mi spuneau povesti despre Romania lor... Pentru ca am avut un strabunic care mi-a facut un pieptar dintr-o blanita de miel fermecat, cu care am mers la scoala, si domnul invatator m-a invatat sa socotesc, sa citesc si sa scriu... Pentru ca intr-o dimineata mult prea rece am asternut flori pe morminte de eroi, iar apoi domnul invatator ne-a dat niste mere, pentru ca am mers apoi la cules de porumb cu profesorul de istorie si la adunat de sfecla cu doamna profesoara de chimie... Pentru matisorii sau crengutele de brad pe care mi le aducea bunicul, pentru trifoiul cu patru foi, pentru cantecele si jocurile cu care alunga norii cei intunecati... Pentru problemele din Gazeta Matematica, pentru lampa cu petrol pe care o curatam in fiecare seara cand se lua lumina, pentru rotile de foc de la Luminatie, pentru sticlele goale pe care le duceam la magazin pentru paine si un pic de zahar candel, pentru ariciul cu care m-am intalnit pe drum intr-o seara, pentru prima mea bicicleta, pentru florarul de pe veranda si pentru pomii din gradina... Pentru ca aici am cazut si era sa ma pierd, pentru ca aici mi-am gasit forta sa ma ridic si aici i-am intalnit pe toti cei pe care-i iubesc... Pentru ca inconstientii care, paradoxal, atunci cand nu s-a mai luat lumina, n-au mai stiut sau n-au mai vrut sa tina drumul drept, te ispitesc, dar se risipesc... Pentru ca ei nu vor ajunge decat... cei mai bogati din cimitir, pentru ca nu vor mai fi... Sunt doar praful de pe drum... De pe drumul celor ce vor dainui... Iar cei care vor dainui sunt cei care s-au indragostit de Romania, cei care se indragostesc de Romania cu fiecare colind, cu fiecare vis, cu fiecare zambet, cu fiecare hora, cu fiecare cant... Cei care asteapta, chiar daca ceva mai tristi, ca norii sa se imprastie, ca piatra sa nu le mai distruga gradinile si sufletele, ca apele sa nu le mai ia dorurile, ca seceta sa nu le mai parjoleasca inimile... Si sa fie totul asa cum e rostuit sa fie in Gradina Maicii Domnului...

Dim lights

Publicat in Stil de viata
Joi, 01 Decembrie 2011 22:22

Sentimentul National

Ziua nationala a fost o adevarata bucurie, o adevarata sarbatoare. La aceasta nu a contribuit doar vremea excelenta si desfasurarea impecabila a defilarii militare, ci, mai ales, increderea pe care ti-o da cresterea numarului celor care participa direct, cu toata inima, la acest eveniment. Este intr-adevar o mare bucurie sa vezi miile de oameni, majoritatea cu copii de diferite varste, purtand cu mandrie tricolorul, traind din plin aceasta zi cu atatea semnificatii pentru noi. Evident, nu ma refer la numarul in sine, de fapt, extrem de mic, ci la cresterea lui, probabil de cel putin doua-trei ori fata de anii trecuti. Apare astfel speranta ca poate vom redescoperi bucuria si mandria de a fi romani. Pentru ca ne gasim astazi, dupa acesti 22 de ani nefasti de tranzitie, in situatia in care pentru prea multi dintre noi nici imnul national si nici drapelul nu mai reprezinta practic nimic. Se pare ca nu mai prezinta nici un interes si nu mai este cunoscuta nici macar propria noastra istorie nationala. Si, din pacate, nici nu avem de ce sa ne miram…
Dupa ce in anii '50 s-a preamarit Uniunea Sovietica, fiind pedepsiti cu ani grei de temnita cei care indrazneau sa vorbeasca despre propria noastra istorie, dupa cumplitul experiment Pitesti, dupa decimarea elitelor romanesti, iar apoi dupa excesivul cult al personalitatii, realizat in cadrul unui asa-zis nationalism socialist, au urmat acesti ani de tranzitie dupa care nu mai avem nici macar un manual pe care sa stea scris Istoria Romaniei. Este scris, simplu, Istorie. Si, intr-adevar, nici nu poate fi vorba despre istoria noastra nationala. Texte care in loc sa ofere elevului o intelegere a devenirii nationale prin prezentarea sensurilor profunde ale principalelor momente ale istoriei noastre nu fac, de fapt, altceva decat sa anuleze aceste intelesuri sub pretextul unei prezentari moderne. Modern si stiintific insemnand aici ca se reia de mai multe ori firul anilor din diferite puncte de vedere, diplomatic, militar etc., dar nu se zaboveste niciodata asupra sensurilor profunde ale diferitelor evenimente.  Este ca si cand parintii, vrand sa revada istoria propriului lor copil, in loc sa urmareasca evolutia lui ca fiinta deopotriva biologica, psihica si emotionala, ar incerca sa urmareasca pe rand, separat, cresterea mainii drepte, apoi a celei stangi si tot asa pana la o pretinsa epuizare a subiectului. Nu cred ca urmarind un astfel de film si-ar recunoaste nici copilul si nici propriile trairi, bucurii si tristeti care le-au marcat istoria vie a cresterii copilului lor. Iar ca efectul ruinator sa fie complet trecem in derizoriu chiar si figurile emblematice ale istoriei noastre, Stefan cel Mare si Sfant devenind un simplu afemeiat ce iubea putin cam tare licoarea bahica, iar Decebal - un conducator cu fruntea lata si buze senzuale!!! In mod cert, disectia este indispensabila formarii medicului, la fel precum realizarea diferitelor decupaje problematice pentru formarea istoricului, a cercetatorului specializat in aceasta stiinta. Dar scoala generala si liceul nu au menirea de a produce specialisti in diferite domenii stiintifice, ci cetateni ai acestei tari, oameni educati, capabili sa-si  inteleaga deopotriva stramosii si confratii, cu un real angajament civic si moral. Iar acest lucru nu cred ca este posibil fara un profund si viu sentiment national.
Sentimentul national nu este un moft. In absenta lui un popor isi pierde coeziunea si vigoarea. Iar acest lucru cred ca se poate vedea din plin daca ne uitam la istoria acestei tranzitii. Nu este  vorba de nationalismul agresiv si aberant de a te considera mai destept si cu mai multe drepturi decat altii. Dar este vorba de respectul, de recunostinta si de dragostea fata de stramosii tai. La fel cum este inadmisibil sa nu-ti iubesti si sa nu-ti respecti parintii, la fel de ruinator este sa nu-ti iubesti si sa nu-ti respecti stramosii. Iar pentru a-i putea iubi si respecta trebuie inainte de toate sa-i cunosti, dar nu asa cum s-ar prezenta ei intr-un borcan cu spirt la institutul medico-legal, ci cu prea pllinul lor de viata, cu suferintele si realizarile lor. Aceste sentimente nu au nimic in comun cu intoleranta si cu nationalismele agresive. Iubindu-ti si respectandu-ti cu adevarat proprii parintii, nu ai cum sa nu-i respecti si pe cei al celor din jurul tau. La fel stau lucrurile si din punct de vedere al raportarii la celelalte natiuni.
In trecut, atat in societatile primitive, cat si in cadrul obstei satului, oamenii se cunosteau toti intre ei, erau rude mai apropiate sau mai indepartate, iar viata fiecaruia depindea de cei din jurul lui. Coeziunea sociala aparea de la sine si reprezenta forta acelei comunitati. Agregarea acestor micro-comunitati a dus treptat la o coeziune sociala mereu mai mediata. In cadrul imperiilor era in joc atat mandria de a le apartine, cat si efectul fortei prin care imperiul se raporta la fiecare individ. Ideea de natiune si de stat national, asa cum le cunoastem noi in secolul al XIX-lea si apoi al XX-lea, vin sa umple golul ce aparea prin disparitia imperiilor. Sentimentul national, in sensul modern al termenului nu a aparut nici spontan si nici simplu. La noi a fost un proces indelungat care s-a bazat in primul rand pe eforturile Scolii Ardelene si ale celor ce au pregatit revolutiile din 1848. Prin scrierile lor, de exemplu prin istoria scrisa de Balcescu special in acest scop, agregarea comunitatilor ce formau Principatele Romane din acea vreme, legaturile profunde ce veneau din datini comune si din spatiul lingvistic comun au evoluat treptat spre acest formidabil sentiment ce avea sa se aseze ca fundament al statului national. Sentimentul National. Forta lui exemplara s-a vazut in faptele de arme ce au permis realizarea Romaniei Mari, in eforturile sustinute ale elitelor acelor ani de a contribui prin munca lor si prin eforturile lor diplomatice de a face ca Romania sa fie cunoscuta si respectata in lume. Pentru acesti oameni interesele personale si cele politice nu puteau trece in fata interesului national. In egala masura, Regele Carol I, Regele Ferdinand sau Regina Maria, care nici unul nu avusesera nici o legatura cu spatiul romanesc pana la venirea pe tronul tarii, au trait si actionat ca adevarati romani, punandu-si intreaga viata, timp, energie si sentimente, in slujba propasirii Romaniei, devenita adevarata lor patrie, odata cu urcarea pe tron. Si aceasta nu printr-un act formal, ci prin intelegerea si prin patrunderea profunda a valorilor romanesti, devenind adevarate simboluri de traire a sentimentului national romanesc, motiv pentru care au fost si atat de iubiti si de respectati de catre poporul roman.
O caracteristica speciala a spatiului romanesc, atat in ceea ce priveste obstea sateasca, cat si in ceea ce priveste statul national, il reprezinta caracterul laic si in acelasi timp crestin. Biserica a facut tot timpul parte integranta din viata comunitatii romanesti fara ca ea sa se gaseasca intr-un raport de rivalitate,  de obedienta sau de suveranitate fata de fortele administrative.
Dincolo de situatia dramatica in care s-a gasit Romania, atat din punct de vedere al sentimentului national, cat si al credintei crestine, in perioada dictaturii sovieto-comuniste, sentimentul national s-a aflat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in Europa, intr-un greu impas, tocmai din cauza gravelor derapaje nationaliste. Unde sfarseste forta benefica a sentimentului national si unde incepe forta devastatoare a nationalismului agresiv si intolerant este o grea problema. Raspunsul pe care l-au cautat mai ales Franta si Germania dupa cumplita experienta a celor doua razboaie mondiale si a mai vechilor lor rivalitati si beligerante a dus la demersul infiintarii Uniunii Europene, ca forma suprastatala in consonanta cu inceputul procesului de globalizare. Unitatea in diversitate a reprezentat o complicata cautare de a impaca procesul globalizarii cu respectarea valorilor si identitatii nationale. Dar acum mai bine de doua decenii, cu inegalabila lui sinceritate, Francis Fukuyama, japonezul american, reputat om de stiinta, universitar, analist si consilier politic, anunta simplu si clar, pe intelesul tuturor, iminenta disparitie a problematicii nationale si religioase si, chiar mai mult decat atat, sfarsitul istoriei in sensul de evolutie socio-culturala. Anii urmatori l-au adus insa mereu mai mult in conflict cu fauritorii politicii internationale. Si evolutia acestor ani nu poate sa nu ridice o intrebare extrem de serioasa. Pe ce se poate baza astazi, in mod real si eficient, coeziunea sociala, daca tindem sa anulam sentimentul national si sentimentul religios? Daca sentimentul de apartenenta la cetate dispare, cetatea ca structura democratica dispare si ea… Odata cu disparitia acestui sentiment, cetatea se dezagrega sau este silita sa evolueze spre dictatura. Cresterea coruptiei, debusolarea sociala, degringolada ideologica si, nu in ultimul rand, esecul doctrinelor si mecanismelor economice care au condus lumea la aceasta criza, pentru care inca nu se intrezareste nici o iesire, sunt, cred eu, tot atatea motive de ingrijorare si, in acelasi timp, motive de a ne reintoarce, cat mai avem timp, la acest atat de sanatos sentiment national si la adevarata credinta.
Fara o forta de  coeziune, reala, puternica, structuranta, nu ramane decat un spatiu extrem de periculos, deschis haosului si dictaturii. Lor nu li se poate opune decat dragostea. Pentru noi, dragostea crestina. Si respectul fata de cel de langa tine. Acestea sunt fortele de agregare pe care le implica sentimentul national! Acum cateva decenii  se spunea ca secolul XXI va fi unul al credintei, unul religios, unul al dragostei, sau nu va fi deloc. Eu as adauga si urmatorul pandant care mi se pare esential: al recastigarii sentimentului national. Avem nevoie de aceasta formidabila forta structuranta, de responsabilizare, care sa-ti confere simtul de raspundere si nevoia de implicare, nuantata de acea profunda dragoste fata de aproapele tau pe care o resimte orice adevarat crestin. Aceasta cred ca pentru noi, romanii, inseamna reintoarcerea la adevarata noastra fiinta nationala. Nu avem cum sa ne sustragem procesului de globalizare. Dar il putem urma dezagregandu-ne, disparand ca popor, ca romani, anulandu-ne fiinta nationala, sau, dimpotriva, ne putem integra cu intreaga noastra forta nationala. Dar pentru aceasta este necesar ca mai intai sa ne cunoastem istoria, valorile culturale, sa deslusim profunzimile fiintei noastre nationale. Marii ganditori ai neamului nostru, precum Blaga sau Noica, au trudit o viata pentru a aduce la lumina aceste valori. Este o crima sa-i trecem in uitare. Este o datorie de onoare a actualelor generatii de a le continua eforturile si este o cerinta imperioasa pentru fiecare dintre noi de a deslusi adevarata asezare si adevarata forta a fiintei noastre nationale.
In secolul al XIX-lea romanii au intrat in istorie cantand Hora Unirii. Ei descoperisera ca acolo unde-s doi puterea creste. Este un adevar pe care ar trebui sa-l redescoperim. Adevarata forta nu o putem gasi decat in redescoperirea fiintei nationale, in redescoperirea solidaritatii nationale, a demnitatii si responsabilitatii nationale. De aceea m-am bucurat vazand ca numarul celor pentru care ziua nationala si simbolurile nationale reprezinta valori nepieritoare incepe din nou sa creasca. Pentru mine, a fost nu numai o bucurie, ci, in primul rand, o imensa sursa de speranta, sa vad privirea celor care mergeau spre casa, dupa defilare, alaturi de familie sau de prieteni, cu drapelul national in mana. Nenumaratii copii, de varste diferite, in sufletul carora se trezea la viata sentimentul national… Atat timp cat reusim sa pastram vie fiinta noastra nationala, viitorul nu are de ce sa ne sperie. Pentru mine, 1 Decembrie a fost o zi binecuvantata de Dumnezeu!

Publicat in Comunicare in Arena
Pagina 5 din 12
Te afli aici: Afiseaza articolele dupa tagul: Romania